O țară din cărți de joc și păpușarii ei: Dama de cupă, de Iulian Ciocan

Continuând paradigma romanelor vizionare, dar inspirate atent din realitatea prezentului în care semnele de exclamare alternează cu cele de întrebare într-un vertij rupt parcă din lumea SF-ului, Iulian Ciocan lansează, în 2018, la Polirom, romanul Dama de cupă, cel de-al patrulea în lista cunoscutului scriitor basarabean. Deși născut și transfigurat aproape de limitele inimaginabilului de fantezia debordantă a autorului, romanul își are rădăcinile într-o realitate mult mai apropiată decât ne-am fi imaginat vreodată.

Astfel că, respirația sacadată și transpirația comună a întregii societăți chișinăuiene (ca reprezentantă, de altfel, a tuturor basarabenilor – și nu numai, aș adăuga eu) se simte cu ușurință printre rândurile narațiunii simple, curgătoare și cu o doză de mister direct proporțională cu cea de miraculos. Deși acoperită, de către scriitor, cu un voal al comicului destrămat pe ici-colo de tragicul inevitabil, viața societății basarabene poate fi ușor confundată cu un spectacol al absurdului. Realizez că am simțit mai bine realitatea atunci când era transfigurată ficțional în fața ochilor mei. Doar atunci mi s-au ridicat semnele de întrebare.

Când oare se va încheia show-ul absurdului și al tragi-comicului, ce devine, cu fiecare minut, mai mult tragic decât comic pentru locuitorii Chișinăului și ai întregii Basarabii?

Abia când am început să-mi pun întrebări și să mă provoc la decodificare mi-am dat seama de distanța infimă ce există între realitatea basarabeană de astăzi și un spectacol continuu de comedie proastă. Tot atunci, revelator mi-a fost gândul că jocul nu va lua sfârșit atâta timp cât participanții sunt încă dispuși să joace, deși regulile au fost demult uitate. Așadar, subiecții acestei societăți se găsesc în paginile cărții, conturați sub forma unor personaje tipologice deloc arbitrar construite, al căror parcurs, deși a luat de multe ori întorsături neașteptate, nu a ieșit, din punct de vedere al tehnicii narative, din sfera normalului. Viețile lor se desfășoară în Chișinăul limitat de blocurilor comuniste pe de o parte și de vilele ultramoderne de lângă ele, pe de altă parte. Detaliile cadrului sunt îndeajuns de numeroase pentru a reproduce segmentul spațial și pentru a te convinge de existența corespondentului lui în realitate, dar și îndeajuns de puține pentru a exclude posibilitatea prolixității. Imaginea din mintea cititorului se menține inteligibilă, credibilă, dar pixelată, lipsită de acuratețea oferită de detaliile minuscule.

La Iulian Ciocan lucrurile pornesc din realitatea imediată, construiesc o buclă imaginară prin îndepărtate zone temporale și se încheie în aceeași realitate indubitabilă, chiar dacă evenimentele întâmplate i-au modificat acesteia total configurația. Deși pare a se îndepărta de realul existent prin introducerea elementelor distopice, miraculoase și de basm, tocmai acestea sunt cele care demască și decodifică în mod obiectiv adevărata față a realului. În definitiv, avem nevoie de imaginativ, de fantastic sau chiar de fantasmagoric, pentru a vedea și înțelege fenomene care, perindându-se mult prea mult timp în fața noastră și având, aproape întotdeauna, aceeași înfățișare, au intrat în sfera „normalității” anormale și au devenit nedetectabile, deci necondamnabile. Neobișnuitul, în acest caz, e ca un indicator chimic: el colorează în nuanțe mai vii tot ce e murdar într-o societate.

(…)

Așadar, în acest ultim roman publicat, Iulian Ciocan întrunește câteva dintre pasiunile sale eterne: minimalismul, spațiul urban și distopia. Combinația lor sub coordonarea prozatorului este, prin excelență, surprinzătoare și are capacitatea de a crea, paradoxal, misticul. Acesta urmează să fie „obiectul” analizei în rândurile. Dacă până acum ne-am oprit doar la fundamentul tehnic al acestei scrieri și lucrurile s-au conturat a fi amețitor de complexe, deși disimulate într-o simplitate frustă, ideile ce au fost ulterior îmbrăcate pe acest schelet al teoriei ne conduc spre un adevărat vertij al realității. Din acest vertij poate doar autorul reușește să iasă și să intre, pentru că îl domină cu statutul său de creator, căci eu, de când am fost prinsă și zguduită, nu reușesc să-mi găsesc echilibrul. Mă macină neputința și nedreptatea.

***

Nu aș ști să mă pronunț dacă sunt norocoși sau nu cei ce, fiind locuitori ai capitalei, dețineau detaliile pe care autorul le-a omis în mod deliberat și calculat despre Chișinău, despre cum funcționează lucrurile în oraș. Aș fi tentată să îi compătimesc, pentru că, sunt sigură că, la fel ca mine, toți cei care se află în cunoștință de cauză, s-au pierdut în tentanta provocare de decodificare imediată a numelor personajelor pentru a ajunge la persoanele ce au servit drept sursă de inspirație. Începând cu primarul Cartof și terminând cu focoasa jurnalistă Mereacre, aluziile sunt evidente și, poate tocmai din acest motiv, decodificarea la nivelul identității personajelor e inutilă. Ceea ce contează cu adevărat este psihologia personajelor (căci doar pe personaje le putem judeca!), acțiunile efectuate și codul de principii din spatele acestora.

Povestea e simplă și, după părerea mea, nu una în totalitate de domeniul fantasticului, ținând cont de imaginea Chișinăului de astăzi: după ce un funcționar corupt – Nistor Polobok – se împiedică de o crăpătură în fața casei sale, aceasta se mărește în diametru, înghițind tot ce întâlnește în cale. Pericolul cuprinde ascendent cartierul bogaților, sectorul Telecentru și, în final, întreg Chișinăul pare a fi amenințat de groapa căreia nimeni nu îi vine de hac. Aceasta absoarbe casele din cartier indiferent de sforțările lui Polobok, cel responsabil de apariția gropii, de a-și absolvi păcatele și de a o găsi pe „dama de cupă”.

Încărcătura energetică pe care o emană această groapă misterioasă este adevăratul generator de evenimente, adevăratul creator de personaje și iluminator de destine. Pentru că-i înghite, ea face, de fapt, niște personaje să existe. Ea îl creează pe Nistor Polobok, pe adevăratul om Nistor Polobok, care e caracterizat de relațiile sale adulterine, de acțiunile sale de corupție la primărie, de agresivitate, bădărănie și frică de a pierde agoniseala obținută prin șantaj o viață. Dacă nu ar fi existat un asemenea nucleu al mârșăviei, înșelăciunii și păcatului omului avid în care Polobok să se regăsească, nelegiuirile lui morale și juridice nu ar fi ieșit niciodată cu adevărat la iveală. În aceeași paradigmă se înscriu, la o scară mai mică, toate celorlalte povești conturate în rama celei de bază, printre care cea a bătrânelului cu visul de a deveni român, a primarului intransigent în nelegiuirile lui, a locatarilor de bloc ce parchează în curte și a tuturor celor ce se aflau în spitalul Arcadia în ziua prăbușirii lui. Groapa este, în definitiv, creată de și pentru cei fără scrupule, cei incapabili de concesii, omenie sau ocolișuri. Am fost creați oameni pentru a fi maleabili, pentru a-l asculta pe celălalt și a ne mula pe necesitățile lui imediate. De aici și până la a ne pierde coloana vertebrală sub tentația avuției și câștigului facil e cale infinită. Ne menținem cu adevărat vii atunci când putem reduce la minimum dorința egoistă a sinelui în fața strigătului de ajutor al celuilalt. În caz contrar, nu avem nevoie neapărat de o groapă care să ne ateste moartea fizică, e de ajuns că moartea ne domină pe dinăuntru. Astfel se explică și naturalețea, aproape indiferența cu care ajunge naratorul să anunțe moartea unor personaje. Chiar cea personajului principal survine subit: Nistor Polobok se uită în hăul fără fund și i se tăie respirația. Inima începu să-i bată cu putere. Închise ochii și câteva clipe murmură ceva în șoaptă. Apoi sări în prăpastie.

Romanul însuși construit în mod circular, închizându-se ca o buclă, ilustrează, în interiorul său, grava problemă a acestor cicluri interminabile ale viciaților de putere și avuție, cicluri în care victime devin și oameni nevinovați, persoane la momente inoportune în spații neprimitoare. Victimele aici au fost fie directe (bebelușul care cade în prăpastie), fie indirecte. În ultima categorie se înscriu numeroși cetățeni a căror încredere de nenumărate ori înșelată este cucerită, în moment de impas, de un nou partid politic, în cazul dat – PAG (Partidul Anti-Groapă). Se știe că cel mai potrivit moment pentru conceperea unei identități politice este atunci când oamenii gustă din plin din amarul vieții, iar tu, politician mai mult mai puțin corupt, i te arăți asemenea luminii de la capătul tunelului, asemenea atotputernicului salvator și cutezător. Și deși a fost înșelat și mințit, creștinul basarabean o să mai acorde o șansă, și încă una, și încă una…

Dama de cupă nu se citește. Ea se simte și se trăiește la drept vorbind. Situațiile, acțiunile și personalitățile sunt vecine cu realitatea, în timp ce totul pare a fi extras din fantasticul miraculos al basmelor.

Republica Moldova este, cu adevărat, o țară de poveste, dar nu așa cum ne-ar face să credem expresia. Este locul în care miliarde pot dispărea din bănci fără urmă; este locul în care patru buletine de știri, de la patru televiziuni diferite, au, printr-o coincidență incredibilă, același text pentru aceleași știri; este locul în care protestele cu participarea a zeci de mii de oameni sunt difuzate doar la un canal TV în timp ce celelalte propagă bunăstarea oamenilor. Aceasta este Republică Moldova din Dama de cupă și Republica Moldova văzută de pe ferestrele transpirate ale microbuzului ce traversează sectorul Telecentru.

Treșiț în fund!. Cî mai este loc! Hai, răpidi!, ordonă deodată șoferul bătrânicios.

Mereu mai este loc. Noi cât loc mai avem pentru dezamăgiri?

 

*Articol integral va putea fi citit în ALECART 21 (octombrie 2018).

(Duminică, 7 OCT., ora 12, ultima Întâlnire Alecart la FILIT 2018. Invitați: Iulian Ciocan, Augustin Cupșa și Radu Vancu. Evenimenul se va încheia cu un recital de muzică susținut de Lidia Ivanov)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.