Cum lumea se sfârșește la nesfârșit. aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată, de Dan Coman

Dezvrăjirea legăturii dintre doi, urmărirea dimensiunilor didactice ale iubirii, gestul simplu de a face să aparții cuiva, expectativa fierbinte care reglează și precede desfășurarea înfruntării sinelui cu lumea, poate și frământările neînțelese compensate de contemplația de la marginea pământului sunt doar procese care deconstruiesc gradual limitele răbdării încă de la începuturile lumii și până acum.

Gesturile fixatoare, identice și neînfrânate care se regăsesc în fiecare intimitate unică prin suferințele pe care le adăpostește, eschivările continue, plecările și regăsirile te fac doar să te întrebi Unde dispare bucuria atunci cînd dispare? Dan Coman trasează contururile unui univers autonom față de timp și față de spațiu unde surpările și fluctuațiile unui gând înstăpânit de propriile nevoi subliniază natura acelor lucruri care nu se vor schimba niciodată, acelei forțe dominatoare care stabilește o ordine a decorului, tocmai pentru că în propria minte fiecare este dator să își așeze gândurile. Romanul lui Coman, structurat în trei părți, spune o poveste care se construiește pe sine prin frânturi de gânduri și apropieri neașteptate ale unor personaje pentru care anonimatul este salvarea bucuriei timide oferite de desprinderea de realitate, preferînd mereu realitatea asta a minții în locul lucrurilor concrete care căpătau greutate și se izbeau, mult prea repede, de pămînt.

Întotdeauna mintea a fost mai puternică decât inima. Lucrurile astea nu se schimbă niciodată.

Încordarea de inimă, senzația de incertitudine, viața trăită într-un ritm domol și straniu, glacialitatea verdictului care te înmoaie și te reduce la o condiție jalnică de rebut întregesc tabloul naturii umane flămânde, hipnotizate, prinse între instinct și regulă, între rațiune și afect, la mijlocul distanței dintre sine și restul lumii. Satul în care este plasată acțiunea de față rămâne un spațiu aproape mistic, bulversant și de neînțeles, al erorilor ce nu pot fi îndreptate. Receptând mereu fiecare gest sancționabil, dar lipsiți parcă de o voință proprie, locuitorii ilustrează un spectacol al absurdului: părintele omniprezent, gloata la rându-i înfățișată ca o curte marțială supremă. Astfel, singularitatea/pâlpâirea se dorește a fi stinsă pentru a nu sfida rânduiala pașnică a întregului perfect. Un Dumnezeu imparțial, invocat ca pretext pentru faptele de pe pământ, fără substanță și totuși foarte departe de „credincioși”. Dumnezeu în vis își spun doi vecini când trec unul pe lângă altul, Dumnezeu în vis repetă o gură străină, mirată de salut, Dumnezeu în vis desface de miez un altul. Așadar, omul are acces la propria spiritualiate atunci când nu o poate pipăi, ci doar simți. mexicanii mei sînt atît de idioți, încît, dacă ar vedea un înger, l-ar snopi în bătaie ca să-i ia aripile pentru perne și plăpumi. Cultul primitivismului. Sfințenia banalului.

Descoperisem, treptat, că nimic nu putea rezista cuvintelor.

Nu acțiunea, ci afluența nuanțelor lirice indică un regim intens căruia cititorul se dedică cu scopul completării unui fir narativ fundal pentru experiențele și traumele fiecăruia. Îngrămădirea perspectivelor, schimbările de ton insesizabile, unghiurile din care este surprinsă o atitudine, o stare existențială întăresc ideea că nu există nici vis, nici amintire a visului, nici odihnă. Din caleidoscopul de personalități se remarcă două avataruri (eroine?), pe cât de transparente, pe atât de neînțelese. Altfel spus, murmurul general se concentrează asupra existenței lor bizare, nu există conversație în care să nu se amintească de Văduva ori de fata Gorțoaiei, vindecatoarea de oase, însă cele două rămân dileme afundate în propriile tăceri consumatoare. Funcționalitatea corpului independentă de cea a minții separă tulburător ființa în două jumătăți ce se ating arareori, vreme de cîteva luni, n-am mai avut acces la propria-mi minte. Dincolo de vocile satului, Văduva și tânăra tămăduitoare de oase, înzestrată cu același har ca al mamei sale, au lângă ele bărbați ce le asigură suportul afectiv necesar în măsura în care permit apropierea unui alt suflet. Antiteza dintre aceste două entități este teribil accentuată de reflexele sufletești de care dau dovadă, de modul în care ceilalți se raportează la ele, de îndeletnicirile și  modul lor de a umple un gol. Separate, poveștile lor ilustrează viața de familie, singurătatea în doi, extenuarea cu care corpul se împrietenește, ascunzișurile indescifrabile ale ființei, obișnuința împăciutoare care te leagă de mâini și de picioare, sacrificiile mute, însă adevăratul sens se revelă printr-o estetică a detaliilor care alăturate justifică legătura dintre femei.

Dragostea e o obișnuință stranie oricînd, la orice vîrstă și în toate formele sale. Un mecanism reglat doar pentru a deregla.

Identitățile se creionează în limitele topografice ale unei lumi amorțite, unde ploaia nu cade peste toate capetele, iar refugiile se caută de dragul unei scurte ieșiri la suprafață, la lumină. Fata Gorțoaiei, enigmatică, rece, calculată trece printr-o fază de inițiere atunci când mama se prăpădește, urmărind metamorfozele premergătoare acesteia, păstrând ritualurile atât de străine de cântările bisericești prin care tămăduiește oasele celor suferinzi și căutând un martor pentru propria solitudine. Bărbatul ales, țiganul, ușurează izolarea completă față de mulțime, venind cu un suflu nou, străin fiind de acele locuri. Să nu pleci nicăieri, i-a șoptit ea. Rămâi și ai grijă de mine. El este în aceeași măsura un personaj la fel de interesant prin modul în care se adaptează  în acel decor, cărându-și lădița în permanență (un soi de cocoașă sentimentală), numărându-și anii, stând în livadă, întipărind în memorie chipurile care îi zâmbesc dimineața prin aceeași mișcare obosită a gurii. Plimbările umăr la umăr în tăcere, gestul tandru de a împături cămașa de noapte a soției, lăsată parcă dinadins în fața dulapului, nerăbdarea ca soția să își ocupe locul din pat noaptea după rugăciune prevăd desprinderea din cauza neajunsului. În ciuda cererii sale, tânăra demontează existența fricii, a disperării sau a pierderii și îl modelează la rece după forma dorită, intuind că singurătatea e cea mai mare pedeapsă pe care o poate primi un om. Iubirea tainică sau sentimentul stabilizator ce se naște înduioșează cititorul. Anumite pasaje supuse unor atente observații cristalizează imaginea cuplului: În aerul tare de toamnă, vocea soției sale îi umplea mintea cu exact aceeași lumină, cu speranța că undeva, în realitate, exista cineva care l-ar putea ajuta, scoțându-l de acolo. Ea nu îl vede pe el, cum nici el nu reușește să o descifreze, ci doar să o ghicească în lucrurile pe care le lasă în urma ei. Neputința care te împiedică să pleci. Speranța dată de un loc numit acasă. Incompatibili, cei doi rămân în repaus, inventând o limbă înțeleasă doar de ei, el așteptând decantarea unei realități cât mai convenabile, ea…

În iubire, ca și în literatură nu există egalitate de șanse. Nici libertate, nici echitate, nici control.

Unele capitole scurte se confundă ușor cu niște poeme, fresce dureroase ale artificiului la care apelează omul pentru o clipă de liniște sau pentru iluzia acesteia. Dacă fata Gorțoaiei este o needucată, fără viață spirituală, fiind doar instinct, Văduva este în schimb o femeie educată, împlinită în căsătoria cu bărbatul vieții ei, Profesorul. Prezența sa în sat nu este întâmplătoare, cum nici relația cu tânăra tămăduitoare de oase nu este. Adolescentă fiind, în urma unui accident își pierde capacitatea de a merge, astfel că figura emblematică a Verginiei se impune și  în calea acestui destin; a doua oară când revine în sat o va face în calitate de soție a Profesorului, sfârșind izolată în locul pe care acesta l-a îndrăgit și pe care nu l-a putut părăsi: Recunoștea locul, dar locul acela nu era deloc cel pe care îl păstrase în memorie. Analizând curios noua lume în care este introdusă, se legă de toate elementele ce îi oferă confortul; după-amiezile petecute în curtea Gorțoaiei privind o fetiță într-o rochie murdară, alergînd de jur împrejurul curții cu o roată se vor pierde deja când durerea dispăruse cu multă vreme în urmă. Reîntorcându-ne la imaginea Profesorului surprind plecările și încercările sale de a se regăsi, mereu în chip schimbat, dar în același înveliș, un intelectual printre primitivi cum ține să amintească la fiecare pas, totuși profund îndrăgostit de spațiul care l-a creat, scrie din bucurie, dintr-un soi de inocență care îl ține aproape de satul de munte și, ca orice locuitor de aici, dorește un pilon care să îl salveze: Rămâi aici, cu mine. Rămâi și voi avea grijă de tine pentru totdeauna.

Stop cadru

Aveau tot timpul din lume doar pentru ei și-n tot acest timp nu făceau altceva decît să exprime o realitate care nu le mai aparținea  și care nu ducea nicăieri

Văduva sau Remedios cum o alinta profesorul (ducându-ne cu gândul la Macondo, micul sătuc magic a lui Marquez) emană căldura necesară vieții, sufletește este liberă și poate oferi fără a primi nimic în schimb. Toată copilăria a stat în lumină. O lumină rece, strîmtă și aseptică, învîrtită ca un sac de nailon de jur împrejurul capului. Pe de cealaltă parte, fata Verginiei nu suporta lumina- o simțea direct în moalele capului, zicea, de parcă cineva i-ar fi înfipt un cui în creier. Ce le unește este sentimentul acut că nu pot fi pe deplin ale nimănui. Curios este că vocea fetei nu se aude niciodată, cititorul nu are acces la mintea ei, înfruntându-se cu o prezență plutitoare, absentă în propria viață ce își rostește rugăciunea timidă seară de seară și vindecă în chip miraculos. Trădarea vine după numeroase acumulări, după sedimentarea unei trăiri, când niciunul nu învață cum să reducă distanța dintre lucrurile văzute și cele nevăzute.

Păsări turcoaz puse la fereastră, păsări turcoaz-amintire de la cel iubit, păsări turcoaz care ciripesc la morminte, freamătul permanent, disparițiile, vinovatul care stă în fiecare din noi. aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată lasă ecourile să răzbată înecate în timp, întrebările să se adune, viața să își descopere văpaia, și, în cele de urmă, gândurile să se aștearnă, să se coaguleze într-un firesc suportabil, iar surplusul să se piardă.

Din cînd în cînd tăcerea devine singurul mod de a potoli inima.

*Articol preluat din ALECART 23, ediție dedicată FILIT.

(Amalia Carciuc, redactor Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!