Sus, un singur Dumnezeu. Aici, jos, copleșitor de mulți: Daniel Stein, traducător, de Ludmila Ulițkaia

Sufletul striga în mine: Doamne! Cum de ai îngăduit? Fără răspuns. Nu-mi venea niciunul în minte.

Reeditat anul trecut în colecția Raftul Denisei, la zece ani după prima apariție în limba română și la 15 după ce a fost publicat, romanul Ludmilei Ulițkaia e la fel de actual și își păstrează capacitatea de a decoji până la miez o realitate. Fără nicio intenție de a revela Adevărul, de a găsi Răspunsul, de a propune o soluție, ci doar de a descompune adevărurile bătătorite, de a fisura dogmele, de a relativiza și de a problematiza, într-o narațiune cu multiple intrări, cu planuri și personaje care se intersectează (aproape) întâmplător, dar întru totul esențial, cu o desfășurare ce acoperă aproape 80 de ani de istorie, dar ale cărei rădăcini se pierd într-un timp cu mult mai îndepărtat. Într-o formulă hibridă, colaj de scrisori, de pagini de jurnal, de fragmente de manuscris, de evocări, transcrieri de interviuri în care palpită zeci de vieți și în spatele lor altele, nenumărate. Cu o muncă de documentare uriașă, într-un demers deloc ușor de acceptat pentru că bate la multe uși ce nu vor să se deschidă și pentru că riscă să trezească revoltă, oprobriu, să inflameze. Pentru că a privi dintr-un alt unghi poate fi periculos. Nu știi ce poți descoperi. Și apoi trebuie să faci o alegere: mărturisești ceea ce ai văzut sau taci. Cu atât mai mult, cu cât în chiar miezul a ceea ce spui – chiar dacă ficțiunea te apără într-o anumită măsură – se află Dumnezeu. Și, bineînțeles, „problema evreiască”, cea mai odioasă problemă a istoriei civilizației noastre. Și, în egală măsură, omul. Mai precis, ce a făcut omul din relația sa cu Dumnezeu.

Dacă ar fi să judecăm lucrurile până la capăt, ar reieși că oamenii țin mai mult la rătăcirile lor, la erorile lor decât la adevăr.

Daniel Stein, traducător nu este un roman despre credință, ci despre a gândi. A gândi cu credință și, e adevărat, a gândi (și) despre credință. Un roman despre natura credinței și formele ei. Nu despre numele pe care îl dăm celui în care credem, nu despre apartenența la o biserică sau alta, la un cult, o congregație, o formă sau alta, ci despre fapta care îi urmează. Despre iubire. Și despre corolarul ei, ura. Despre cum în numele unei idei apare invariabil intoleranța. Și se ucide. Despre ura îndreptată împotriva celuilalt, a altor oameni. Și ei creația Domnului. Despre cum, în egală măsură, se dă măsura unei iubiri frățești.

A reieșit că ura nu s-a diminuat. Nimeni n-a uitat și nimeni nu vrea să ierte nimic. De fapt, este foarte greu să ierți.

Romanul reface, apelând la diverse subterfugii narative, destinul lui Daniel/Dieter Stein, evreu născut în sudul Poloniei, prins în nebunia care a cuprins Europa în anii `30 și care a pârjolit-o, ucigând șase milioane de evrei. Și alte milioane de oameni. Evreul rătăcind printre granițe, printre sisteme, pogromuri, gesturi de lașitate și de curaj, trăind frica, vinovăția și miracolul de a rămâne în viață, cunoscând voința lui Dumnezeu și voința oamenilor, încercând să facă bine, chiar și atunci când slujește răul. Evreul polonez crescut într-o familie în care tatăl a luptat în armata germană și pentru care cultura germană însemnase superioritate a spiritului, echilibru și ordine. Care nu a crezut că este posibil. Evreul ai cărui părinți au murit în lagărele naziste. Al cărui frate mai mic reușește să fugă în Palestina când încă se mai putea scăpa din Europa cuprinsă de oroare și război, deși ultima dorință a mamei fusese ca frații să nu se despartă indiferent ce se va întâmpla. Evreul care ajunge să lucreze pentru Gestapo și apoi pentru NKVD. Evreul care salvează alți evrei din ghetoul din Ermsk și care vede apoi cum cei ce au refuzat să plece au fost împușcați – între două biserici, una catolică și una ortodoxă. Evreul care ajută alți evrei. Sau partizani. Sau simpli țărani. Polonezi sau nu. Care nu e crezut nici de ai lui și nici de alții. Care e vânat, se ascunde, e găsit, e pe punctul de a fi ucis și e salvat miraculos. Nu o dată. Care ajunge în Israel la sfârșitul anilor `50 și își regăsește fratele. Daniel Stein, preotul catolic evreu. A cărui dorință este să înființeze la Halifa o uniune a creștinilor de toate cultele. Un om pe care niciun stat și niciun regim nu l-au vrut. Pe care nicio biserică nu l-a vrut și nu l-a înțeles. Pentru că credința lui e dincolo de un nume care să o cuprindă și, mai ales, dincolo de dogme și de reguli. Care ține slujba catolică în ivrit și nu ezită să îndrume și să ajute pe oricine are nevoie, să boteze sau să înmormânteze pe cei ce nu găsesc un alt preot care să dorească să o facă. Pentru că a înțeles că simpla împărțire între fasciști și evrei, asasini și victime, răi și buni, nu-i chiar atât de simplă. Pentru că a văzut că omul are nevoie de Dumnezeu și că realitățile istorice, sociale, politice, religioase sau familiale sunt prea complexe pentru a-i reduce pe toți la a urma căi bătătorite sau dogmatice de a-l întâlni. Pentru că a trăit în interiorul urii dezlănțuite și a văzut-o pretutindeni, indiferent de țară, de granițe, de continent, de apartenență religioasă. Pentru că a cunoscut miracolul de a rămâne în viață datorat lui Dumnezeu și miracolul de a putea rămâne în viață datorat oamenilor. Fiindcă a văzut forme de smintire, de smerenie, de vinovăție și de iertare, de trădare sau de bunătate care nu au nicio legătură cu apartenența etnică sau religioasă.

Orice ar spune evreii despre ei că sunt, de fapt, li se dă o definiție din afară: evreu este acela pe care neevreii îl socotesc evreu.

Destinul acesta este inspirat de viața pe care a trăit-o Oswald Rufeisen, un evreu polonez care a murit în Israel, după ce a devenit catolic. În jurul realității propriu-zise, Ludmila Ulițkaia țese un conglomerat de întâmplări și adună un număr impresionant de personaje pentru a reface istoria a peste 70 de ani de conflicte de idei, politice  și religioase. Oameni care au trăit în Polonia, în Lituania sau în Bielorusia, evrei, naziști, bărbați simpli, partizani ruși, femei credincioase, preoți și autorități bisericești, oameni care au ales să plece spre Palestina și Pământul Sfânt, unii atrași de ideile sioniste, alții doar dorind să găsească o comunitate mai primitoare, supraviețuitori ai Holocaustului sau ai lagărelor comuniste și urmași ai lor, împrăștiați prin toată Europa, în America sau în Israel, prinși în conflicte de tot felul, încercând să înțeleagă, să uite, să caute o soluție, să supraviețuiască, să pedepsească sau doar să trăiască. Oameni confruntându-se cu probleme de viață mai mici sau mai mari, problemele timpului lor sau ale timpurilor noastre, mame, tați, frați și surori, tovarăși întru suferință sau mărturisitori ai aceleiași credințe, prinși în conflictul dintre state, între a aparține iudaismului sau creștinismului, între a fi catolic, ortodox, protestant, musulman, între a fi evreu sau arian, evreu sau arab, între a se naște într-o geografie, într-o familie, într-o comunitate și a trăi, a alege sau a fi silit să o facă, într-o alta, prinși între conflicte religioase, între instituții ale omului ce, slujindu-l pe Dumnezeu, au uitat tocmai omul.

Nu vom fi întrebați la judecată în ce limbă ne-am spus rugăciunile, ci dacă am găsit în inimile noastre loc pentru compasiune și milă.

Daniel Stein nu este în centrul romanului Ludmilei Ulițkaia decât ca personaj la care, într-un fel sau altul, ajung toate celelalte personaje, despre care vorbesc, cărora le-a schimbat viața. E un personaj înfrânt, cum îl consideră autoarea la un moment dat, căci dorința lui e utopică și ceea ce face, unind oameni din diferite comunități, nu e decât relativ și are durata propriei vieți. Daniel însă e aici, stă pe scaun, chipul îi strălucește, și problemele dispar. În special problema evreiască. Daniel a acoperit cu trupul său prăpastia de netrecut dintre iudaism și creștinism, și, cât a trăit, în spațiul vieții sale totul a fost indisolubil legat, rana sângerândă s-a vindecat prin strădania lui. N-a durat mult. Atât cât a durat viața lui. Asta dacă aplicăm măsura succesului pe un teritoriu, al binelui și al răului, care are alte unități de măsură. Celor mai mulți le pare un nebun, puțini îl consideră un sfânt, nici evreu acceptat, nici catolic, un călugăr carmelit care a întemeiat propria biserică. Un visător – vinovat și periculos după legile de aici, de jos, un suflet care caută iubirea nu în cuvânt, ci în faptă. Cu fapta măsoară el iubirea  față de Dumnezeu. Daniel Stein e omul care a vrut să fie și evreu și catolic, să trăiască și printre ai lui, și printre creștini, și printre arabi, să fie aproape de Dumnezeu fiind alături de ceilalți oameni. Pentru că a înțeles că experiența morții e fără sfârșit: Câți oameni au murit sau au fost omorâți sub ochii mei. Nu pot să număr […] Mii de morți. Iar experiența iubirii e rară și dă măsura iubirii față de Dumnezeu a fiecăruia.

Mi-a spus că a hotărât să-l slujească pe Dumnezeu atât timp cât mai are de trăit. De ce pe Dumnezeul LOR? Ce, noi n-avem Dumnezeu?

Romanul Ludmilei Ulițkaia nu e deloc ușor de parcurs. Nu ca formulă narativă, ci ca probleme pe care le ridică fără a emite judecăți, fără a avea opinii în legătură cu orice, fără ca cineva să se erijeze în cunoscător absolut. Nu e ușor de parcurs pentru că implică o renunțare la rezistența pe care o presupune comunitatea căreia îi aparținem fiecare dintre noi, ființă religioasă sau ateu. Pentru că îți impune să schimbi mereu perspectiva. Să vezi dincolo de orizontul în care te situezi. Să nu judeci. Să accepți diversitatea. Scrutând ororile istoriei. Ororile făcute de oameni semenilor lor. În numele unor idei. Al unui singur Adevăr. Al unei singure puteri. Al unei singure dreptăți. Nu e ușor de parcurs fiindcă se înfățișează asemenea încăperilor din visul pe care îl relatează Ulițkaia prietenei sale, Elena Kostiukovici: o construcție cu o structură complexă, care are logica ei, în care se găsesc o mulțime de făpturi și de fapte de viață, fiecare purtând cu sine un gând, o idee, un principiu, fiecare având dreptul de a vorbi, de a mărturisi, dar nepropunând un sens unic. Acesta vine din întâlnirea pe care fiecare o are după ieșirea din labirint, după periplul printre aceste personaje și după întâlnirea cu personajul care le adună la un loc, Daniel Stein.

 

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart,  profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!