3 martie. Librarium, Palas. O atmosferă electrizantă, în care chipurile cititorilor maturi se pierdeau în mulțimea de liceeni care au luat cu asalt (la propriu) spațiul devenit neîncăpător al cochetei librării ieșene. Un murmur trepidant! Am avut bucuria de a lua parte cu toții la o întâlnire de sărbătoare alături de o autoare cu un nume sonor în literatura contemporană. Încă din 2013, noi, „generația Alecart”, ne-am dorit să o avem alături pe Daniela Zeca. Omar cel orb se afla pe lista cărților noastre favorite (și a celor care între timp au devenit absolvenți) încă dinainte de a deveni cel mai îndrăgit roman la FILIT 2013. Ne captivase prin originalitatea subiectului abordat, prin vraja povestirii cu iz oriental, prin golurile care ne incitau să umplem spațiile goale. Așadar, întâlnirea mediată de Polirom a avut ca pretext trilogia orientală a autoarei, fiind presărată de întrebări și răspunsuri la fel de provocatoare. Daniel Condurache, remarcabil profesor universitar, a deschis discuția aducând în lumină demersul teoretic laborios al talk show-lui, subiect dezbătut de autoarea noastră, în cartea proaspăt apărută și semnată de jurnalista profesionistă Zeca-Buzura (și nu de scriitoarea care semnează simplu Daniela Zeca). Mai mult decât atât, în volumul La taclale cu idolii descoperim cum autoarea ierarhizează toate talk show-urile românești până în 2014. În acest context al promovării în afara fenomenului mediatic, Daniel Condurache a amintit de omul din spatele fenomenului Polirom, și îl voi numi „fenomen” deoarece ne livrează nouă, tinerilor, (și nu numai) o listă valoroasă de autori fundamentali. Timp de 20 de ani, Polirom a susținut ideile noi, ambițioase, ale autorilor cu (și de) perspectivă.
Daniela Zeca nu a ezitat să vorbească ea însăși despre momentul în care a propus manuscrisul la Istoria romanțată a unui safari (după aproximativ nouă ani de tăcere) și editura ieșeană nu a ezitat să-i publice romanul. Prima întrebare ce a deschis dialogul a fost „De ce a ales să evidențieze în proza sa spațiul oriental?”. Plecând de la premisa că literatura are, asemenea vieții, hazardul propriu, Daniela Zeca ne-a povestit cum în 2007 a plecat de la București, împinsă de vertijul vieții universitare, în Orient. Avea rețineri, crezând ca va ajunge într-o lume săracă, închistată în tabuuri, din care provocările lipsesc. S-a recunoscut repede o victimă a ignoranței europene despre realitatea din Orientul Mijlociu și despre spațiul islamic. Trăind timp de 7 ani și jumătate alături de oameni cu principii și obiceiuri total diferite, a ajuns sa fie surprinsă și fascinată, neîncetând să se documenteze în legătură cu tot ceea ce vedea. „Acum mi se pare o întâmplare din altă viață”, a mărturisit domnia sa, cu o urmă de nostalgie abia ghicită. Cu toate că romanul său emblematic Omar cel orb atinge într-un mod obiectiv subiecte delicate ale lumii orientale, născut din aceeași vrajă orientală ca și cele anterioare, Daniela Zeca consideră că în Teheran încă nu ar putea fi publicat, în ciuda faptului că publicul musulman european a fost fascinat de modul în care a transpus ficțional realitatea.
De asemenea, autoarea ne-a dezvăluit întâmplări din propria viață și „secretele” romanelor sale. Întrebată cum își construiește romanele, a destăinuit că întâi găsește un titlu (succedat de altele, fiecare fiind la momentul lui „cel mai bun”) urmând să construiască un început și un sfârșit, apoi dezvoltând povestea dintre cele două extreme bine stabilite. În romanele sale, toate momentele trăite personal sunt reconstituite într-un mod mai mult sau mai puțin vizibil, cititorul regăsind chiar persoane cu care aceasta a interacționat printre personajele sale. Despre nevoia femeilor și nu a bărbaților de a scrie în Orientul Mijlociu, autoarea mărturisea: „Orientul păstrează ceea ce noi am pierdut. Gestul de a te confesa prin scris nu este tocmai masculin acolo, ci este un avatar al femeilor: să îți permiți să spui niște lucruri și secrete intime”. Marcant pentru invitata noastră a fost să descopere în călătoriile ei duritatea și strictețea oamenilor. A descoperit în Teheran un cimitir cu 12 milioane de pietre funerare, multe fiind ale martirilor copii. Oscilând între jurnalism și proză, Daniela Zeca, timp de 9 ani și jumătate nu a publicat „o literă de beletristică”, deoarece a considerat de prost gust să se afirme în momentul în care, coordonând TVR Cultural, promova poeți, muzicieni sau actori. Totuși, în toți acești ani, proza i-a rămas în minte, gândind și problematizând în permanență. „Trecerea” de la jurnalism la literatură a venit firesc neamestecând niciodată lumile, considerând ridicolă contopirea lor.
„Lecția” pe care ne-a dat-o Daniela Zeca este și cea cu care s-a încheiat întâlnirea. Ea a avut ca punct de plecare oamenii care nu citesc. Tranșant, a afirmat că nu este nevoie de cititori care răsfoiesc în grabă și își aleargă ochii printre rânduri. Literatura are nevoie de cititori de elită, de cititori care își pun întrebări și care caută răspunsuri. Este nevoie de un spirit dependent de nou, iar azi noi, alecartienii, am alcătuit pentru câteva ore, așa cum a susținut autoarea, acel grup ce „vorbește aceeași limbă”.
P.S.
Deși dezbaterea s-a intitulat „Literatura și televiziunea”, deși documentarele Danielei Zeca-Buzura încă pot fi urmărite pe TVR2 și pe afiș văzusem că în sală ar fi trebuit să fie și studenți la jurnalism, mărturisesc că nu am zărit printre tineri decât fețe cunoscute și nu am auzit din sală nicio întrebare a vreunui viitor absolvent de jurnalism. Poate m-am înșelat eu sau poate tinerii viitori jurnaliști caută subiecte fierbinți în alte părți și nu în miezul palpitând de viață al unei întâlniri de poveste în compania unui jurnalist cultural și scriitor.
