Inima și zvonurile lumii sau Dansul Delhi, în regia lui Radu Afrim

Așteptând. Un univers nemișcat. Recognoscibil și străin, în același timp. Pentru că fiecare își trăiește așteptarea altfel. Pentru că, într-un spital, pe culoare sau în saloane, se dă mereu aceeași bătălie – fără a ști însă ce îți este rezervat ție. Și pentru că aici poți intra ca mamă, ca fiică, prietenă, soț/soție, amant/amantă sau ca intermediar între nevoile celor dinăuntru și conștiința celor din afară. O sală de așteptare în care, ca spectator, pătrunzi și tragi cu ochiul, în care ești când în afară, când înăuntru, în care rămâi și devii martor la câteva posibile întâmplări. La câteva situații existențiale. La câteva trădări, la ceva suferință, la puțină compasiune, la un dram de egoism sau de indiferență. La câteva bătăi de inimă. Care, chiar și atunci când uiți de existența lor, te urmează, fac parte din tine. E dansul tău conectat la dansul lumii, ritmul tău și ritmurile celorlalți și ale tuturor întâmplărilor trăite, auzite, consemnate, posibile. Tragi cu ochiul la modul în care se sublimează suferința. La felul în care se naște frumusețea. La ce înseamnă a fi și a nu mai fi.

Șapte bătăi de inimă. Nu însă succesive, ci șapte fluxuri sau refluxuri de sânge pompând sau retrăgându-se dinspre cineva spre altcineva. Niciodată în aceeași direcție. Niciodată cu aceeași intensitate. Contorsionări, opriri, înfruntări, confruntări, interiorizări. Aceeași mișcare în posibilități infinite de manifestare. Șase oameni și multiple posibilități combinatorii la nivelul destinului fiecăruia. Ca într-un caleidoscop. Fiecare rotire înseamnă o nouă rearanjare a bucăților viu colorate, o altă imagine. Punct și de la capăt. Sau succesiune de posibilități. Același concept în reprezentația semnată de Radu Afrim. Poți alege să privești intersectările fragmentelor de povești ale celor șase personaje de sine stătător – ca o reluare a aceleiași teme cu semn ușor schimbat sau ca un „desen din covor”, o singură „fotografie” mișcată, ce cuprinde toate fragmentele. Un puzzle în stare latentă. Posibilitatea e subliniată vizual prin proiectarea unei idei semnificative la fiecare început de rotire a caleidoscopului, când bătaia inimii își începe povestea: moartea mamei, mărturisirea iubirii și refuzul lui Andrei de a trăda prietenia în favoarea pasiunii; moartea mamei și vertijul celor doi, al Ecaterinei și al lui Andrei de a-și trăi pasiunea în ciuda copilului și a Olgăi; amânarea morții, gândul în imediata ei apropiere, confruntarea mamă-fiică; sinuciderea Olgăi, remușcarea; moartea Lerei; sau a Ecaterinei; sau a lui Andrei. Dispariția sau posibilitatea de a dispărea sau amânarea despărțirii. Fiecare dintre aceste jumătăți de bătaie de inimă înseamnă alte și alte priviri înăuntrul sinelui și al relației cu ceilalți și cu lumea. Fiecare e diferită, dar nu fundamental, pentru că scurtcircuitează firul/linia care unește fericirea cu nefericirea, compasiunea cu egoismul, suferința cu tăcerea, ritmul interior cu mișcarea/deschiderea către lume, alegerea individuală cu răsuflarea mai largă a firii, cu destinul, dorința cu nefericirea. Sistolă și diastolă. Sistolă și diastolă. Încă un timp. Încă o dată. În final, toate reîntregite ca versurile unui poem resfirate prin lume și aduse la un loc de bătaia de aripă a unei păsări Phoenix: (…) În interiorul dansului. Tu simți. Atât și liniștit. Înăuntru. În afară. Și la început și la sfârșit. În profunzimea visului și la suprafața visului. Nu e o piesă propriu-zis modulară, ci mai degrabă o piesă construită pentru a sugera teoria universurilor multiple sau a universurilor paralele care suscită atâta interes în fizica și matematică contemporane. Ca atunci când mama desface o portocală. În sală se simte mirosul. Apoi rămâne o imagine rotitor-schimbătoare: o portocală, o planetă, o celulă. Poate fi orice. Un singur lucru sau toate acestea la un loc. Retina păstrează fluiditatea mișcării genezice, iar gândul plonjează în imediata apropiere a misterului care pulsează în tot ce există.  O situație este reluată, adâncită, dusă mai departe până într-un alt punct, deconstruită, pliată. Ca o temă muzicală polifonică în care este posibilă cuprinderea mai multor imagini sau fragmente de imagine. Contrapunctul adâncește, iar revenirea la un moment inițial naște o nouă posibilitate. De aici și existențele fluide ale celor prinși în fiecare ritm al acestor șapte piese într-un act. Dansul Delhi devine astfel un poem. E sens și stare în același timp. E formă și substanță mobilă. Cuvinte și atmosferă. Imagini. Cadențe. Ritmuri. Silabe. Suprarealist și, în același timp, întru totul inteligibil prin pulsațiile inimii fiecăruia. Spectacolul nu vizează inteligibilul, însă nici nu-l refuză. Eșafodajul lui se construiește însă poematic. Dansul Delhi e un poem despre sublimarea suferinței. Despre transfigurarea vinovăției, a urâțeniei, a absurdului în frumusețe pură, fără a oferi însă o soluției existențială. Dansul Delhi e un poem despre frumusețea care salvează lumea. Doar că salvarea durează atât cât poți să auzi ritmul inimii. Căci ea, inima, e cea care adună și decantează toate zvonurile lumii.

Așadar, poemul are în centru dansul Delhi, dansul născut din suferință și devenit imn închinat bucuriei de a fi. Dansul purificator, izbăvitor. Dansul ca un uroboros ce se autodevorează, născut din durere și asimilând-o, risipind-o, regenerând-o. Dansul Delhi: dansul unei dansatoare care doarme. Dansul Delhi: dansatoarea doar se supune, nu e creatoarea acestui dans. Dansul Delhi: ea nu-i creatoarea dansului, e chiar dansul. Dansul Delhi: în toate mișcările astea vedem destine. Punere în abis nu doar a modului în care acest poem trebuie trăit, ci și a poeticii teatrale pe care Radu Afrim și scenograful Cosmin Florea o propun împreună cu actorii Naționalului ieșean în această reprezentație după textul lui Ivan Vîrîpaev.

A spune că montările lui Radu Afrim sunt profund problematizante sau inconfortabile sau neașteptate, propuneri care descompun abordările călduțe e un truism. A spune că vizualul e mai mult decât un principiu ordonator, că ține de substanța lumii pe care regizorul o construiește e un alt loc comun. Dansul Delhi e o reprezentație care pare gândită la limita dintre posibilitățile dramatice și cele cinematografice.  O succesiune de cadre în interiorul sau pe fundalul cărora sunt proiectate fragmente de trăiri și relații interumane în momente care imprimă ritmului interior sau ritmului vieții și al morții o altă densitate.

Impresia pe care mi-a lăsat-o spectacolul este aceea a unei lumi care înseamnă în primul rând ordine. Cadență și echilibru. Care se deschide în afară și se repliază în interior. O lume deopotrivă densă și aerisită. În care totul se află în echilibru: de la decorul în linii sobre, neschimbat, geometrizat, permițând însă deschideri înăuntru și-n afară, minime restructurări și valorificări ale spațiului de joc multiple, ruperi de ritm și de stare prin jocul de penumbră și lumină, până la prezența trupului în multiplele lui ipostaze: prezența-mișcare și prezența absentă, sustrasă; gest sacadat, gest fluid, gest încremenit, gest plin și gest vid, trup care se oferă sau se sustrage succesiv privirii celuilalt, trup în oglindă, trup multiplicat, distorsionat. Prezență dublată de cuvânt, de stare sau de tăcere. Cuvântul în neputință, în căutare eliberatorie, în strigăt și confruntare, în remușcare, în înțelegere. Cuvântul interesat și cuvântul în impas. Cuvântul care vindecă și cel care rănește. În succesiuni care niciun moment nu au atins patetismul. Dozajul perfect echilibrat e linia care definește fiecare dintre componentele acestui spectacol. De la proiecțiile fotografice de o frumusețe sobră, amintind când de stampele japoneze, când de tehnica europeană a surprinderii lumii exterioare în corelație cu o trăire semnificativă, plus reproducerile digitale după două picturi de Edward Burne-Jones și Arnold Böcklin și pânza reprodusă (undeva, în semi fundal, pe o latură la care privirea ajunge oblic) a lui Léon Spilliaert, House on the Promenade, cu liniile ei sobre, neliniștitoare prin forță și tușele cenușii ale unui peisaj ce se întinde mai mult pe orizontală decât pe verticală, până la proiecțiile cu lasere, fie geometrizate, fie alambicate, onirice și baroce, recuperând nașterea dansului Delhi din spațiul matrice al Indiei. Se introduc, de asemenea, decupaje cinematografice pentru a adânci sugestia unei realități care se consumă într-o altă dimensiune decât cea a imediatului. Nimic însă ostentativ, nimic prea mult. O in-corporare a multiplelor posibilități de semnificare din teatrul contemporan, inclusiv „semnul” muzical: de la bătăile uriașei inimi la cele ale ritmului propriei respirații sau la piesa din final. Același echilibru e vizibil și în dozarea registrelor: există latențe de melodramă și note ironice, există text și metatext, dar niciun moment liniile acestea subsidiare nu afectează linia principală a spectacolului. Și, da, Radu Afrim se joacă nu doar cu inima, privirea și mintea spectatorilor, ci și cu limitele interpretării, cu încercările întotdeauna imperfecte de a cuprinde un sens. Delicioase inserții despre rolul ingrat al criticului, despre suficiența discursului „meta”, dar și o surprinzătoare și subtilă trimitere la Măcelăria lui Iov, în care există un alt tip de poetică teatrală. Înăuntru și în răspăr, pe deplin asumat, dar cu o tăioasă distanțare de orice formă definitivă, așa se definește Radu Afrim în această ultimă montare de la Iași. Căci, da,  Dansul Delhi implică durerea tuturor și a fiecăruia în parte. Iar frumusețea se naște în interiorul vieții și doar prin atingere cu gândul sau cu reverberațiile morții. Care aici a luat forma unui dans: Dansul Delhi.

Fiecare moment și fiecare scenă în ansamblu din aceste propuneri succesive de ritmuri ale vieții au fost atent lucrate. Am văzut un joc foarte bun al întregii echipe, într-o mișcare elipsoidă de prezențe și relaționări care nu a avut scăderi de intensitate. Am fost impresionată de foarte tinerii actori (studenți încă) Dan Prisecaru (Andrei) și Marina Munteanu (Olga), pe care nu am avut până acum ocazia să-i văd și care au reușit să-și construiască deopotrivă percutant și solid personajul. Dan Prisecaru a fost un Andrei când interiorizat, când exaltat, cu un moment de muzică și dans care-i demonstrează multiplele aptitudini, cu o profunzime și o maturitate impresionante de asumare a unor ipostaze deloc facile. Un pariu câștigător al lui Radu Afrim, la fel ca în cazul Marinei Munteanu. Fiecare replică a părut întru totul interiorizată, jucată firesc, fără stridențe. Fără a fi minimalist, jocul lor a scos la suprafață o matură stăpânire a vocii, a trupului și a realității personajului. Livia Iorga (Asistenta) are din nou un rol care o obligă la o atentă dozare a expresiei și care presupune aceeași interiorizare din Marjorie Prime. Încă o dată i-am apreciat schimbarea registrului de joc față de rolurile anterioare. Pușa Darie (Mama) și Tatiana Ionesi (Lera) au ocazia unor roluri consistente, care cer un efort constant și o forță pe care ambele o demonstrează din plin. Nu în ultimul rând, am admirat această nouă apariție a Adei Lupu. Ecaterina e un personaj care a obligat-o să-și restrângă și să-și adâncească mijloacele de expresie, un personaj dificil, care trăiește suferința și o filtrează pentru a o proiecta în frumusețe, o ființă neînțeleasă, singură printre ceilalți, deopotrivă fericită și nefericită, egoistă și deschisă spre iubire. Un rol greu, în care Ada Lupu a arătat că e nu doar o actriță extrem de talentată, ci și o actriță dispusă să evolueze. Foarte expresivă, controlându-și excelent mișcările corpului și modulațiile vocii, face un rol excelent, diminuându-și latura ludic-provocatoare la care o obligau ultimele ei apariții.

Inima în jurul căreia se constituie reprezentația semnată de Radu Afrim pulsează în fiecare dintre noi și în lumea din afara noastră. Regizorul ne propune în acest spectacol să ascultăm ce se întâmplă între câteva bătăi de inimă și să intrăm într-o spirală a identităților în continuă zbatere și modulare.

 

DANSUL DELHI (Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași) 

Șapte piese într-un act

traducerea: Elvira Rîmbu/ regia: Radu AFRIM/ scenografia: Cosmin Florea/ video: Andrei Cozlac/ asistent regie: Simona Ionelia Țăruș

distribuția:

Ada Lupu, Tatiana Ionesi, Dan Prisacariu, Pușa Darie, Livia Iorga, Marina Munteanu

foto: Odin Moise

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.