Întrebarea reală nu este care e lista de cadouri, ci care e lista mea personală, sufletească și atunci ai să știi să dăruiești azi, cine știe poate și mâine, spontan.
A dărui, a da, a face cadouri, a oferi un cadou sau un dar, a lua sau a primi, a accepta sau a te bucura. Câte cuvinte dar și stări interioare ne locuiesc și depinde doar de noi și de apropierea de celălalt atunci când alegem unul dintre aceste cuvinte. Nu cred că a dărui e ceva programat, e un trebuie de pe o listă (de cadouri de luat, nu-i așa?). Totul mi se pare un paradox când e vorba de a lua sau a da un cadou. Chiar și acest cadou material e impropriu folosit când poți dărui și timp, și apropiere, și înțelepciune, și chiar cuvinte (si câtă nevoie avem uneori să primim anumite cuvinte).
Când darul tău are o anumită dată, inclus într-un eveniment, poate că el este, de fapt, un cadou bine ales, bine intenționat. Darul, a dărui, a te îndrepta spre celălalt nu ar trebui să aibă date calendaristice specifice, e spontan, e chiar în afara ta, pentru că nu planifici să îl dăruiești, ci el vine de la tine spre celălalt în zile oarecare.
Darul poate fi si un gest reflexiv (dacă poate exista asocierea aceasta de cuvinte). Ți-ai dăruit ceva ție pur si simplu si doar ție, o plimbare, o întâlnire cu cineva drag, o oră simplă cu tine și doar atât. Cine pe cine primește și cât de în afara sau înăuntrul tău poți fi în aceste momente?
Dacă ai căuta să citești despre arta de a dărui, a-i vedea că darul ține și de cultura în care locuiești. Să nu dăruiești ceasuri pentru că ele pot însemna că pui o limită temporală relației cu celălalt (cine s-ar fi gândit?), un obiect ascuțit pentru că trimite la tăierea, ruperea legăturii sau cadouri împachetate în diferite culori. In orice cultură ai locui sau ai dărui, fără doar și poate actul de a dărui nu poate să se desprindă de arta de a primi. Dacă darul ar fi spontan, și a primi ar fi la fel de firesc. Știm să primim ce simțim că e dat din inimă. Când undeva se strecoară un trebuie, o dată anume din calendar și a primi devine programat, rațional fără să vrem.
Cu adevărat trebuie să învățăm să ne bucurăm de prezent. Cadoul e ceva programat, luat, cumpărat pentru un viitor apropiat/îndepărtat. Dar ce ar însemna să dăruiești astăzi, neprogramat. Întrebarea reală nu este care e lista de cadouri, ci care e lista mea personală, sufletească și atunci ai să știi să dăruiești azi, cine știe poate și mâine, spontan. Și oare nu de asta avem cu toții nevoie? Am scăpa de întrebarea care ne locuiește acum în apropiere de Crăciun: oare ce să-i dau de sărbători? (Sidonia Serinov, colaboratoare Alecart)
[Citește AICI un alt articol semnat de Sidonia Serinov – de data aceasta, despre condiția profesorului de literatură.]
A dărui înseamnă a face ceva cu bucurie pentru bucuria celuilalt, a înveli cu bunătate cât mai multă lume și a culege, împreună, aceeași emoție.
În clasa a VI-a am descoperit o melodie de la Birdy pe care încă o păstrez cu mine și pe care o reaccesez ori de câte ori am senzația că uit cât de importante sunt atenția și grija față de ceilalți. Îmi amintesc cât de mult îmi plăcea să îmi pun, în autobuz, căștile pe urechi și să las lumea să se desfășoare pe fundalul melodiilor și al gândurilor mele. Acum, cred că melodia lui Birdy, People Help the People, nu este una dintre cele mai spectaculoase, însă versurile sale încă rămân foarte puternice pentru mine: God knows what is hiding in those weak and drunken hearts/ Guess the loneliness came knocking/ No one needs to be alone or sinking/ People help the people/ And if your homesick, give me your hand and I’ll hold it. Aceasta nu-ți creează doar senzația unei lumi neputincioase, în care oamenii au fost aruncați și lăsați să simtă visceral durerea, ci atașează speranța unei salvări. Speranța vine tocmai din faptul că doar omul îl poate salva real, urgent și eficient pe om, iar una dintre cele mai simple metode este cea de a rămâne aproape de acesta, de a ști cum să nu te îndepărtezi de el chiar și atunci când lucrurile încep a se fisura.
Bucuria de a oferi și cea de a primi un cadou ar putea fi îmbrățișate de frânturile de timp și atenție la care renunți pentru celălalt. Mulți oameni, atunci când aud cuvântul „cadou”, proiectează lucruri materiale, le asociază cu zile onomastice, sărbători, diverse aniversări sau evidențieri ale unor momente mai mult sau mai puțin importante ale existenței. Desigur că și acestea fac parte din viața noastră, iar bucuria de a primi un lucru nu trebuie să aducă cu sine senzația unei vinovății, însă în spatele tuturor se găsește atât simplul gest de a te gândi la nevoia și plăcerea celuilalt, cât și poziționarea lui în rândul, lista oamenilor dragi. Săptămâna aceasta, la facultate, ne-am împărțit cadourile pregătite pentru Secret Santa. Vorbeam cu o prietenă (care îmi este și colegă) despre bucuria noastră de a oferi ceva cu semnificație, de a căuta lucruri care să se plieze pe construcția și sensibilitățile celuilalt. Am râs cu plăcere împreună de faptul că, în ultimul timp, cadourile pe care le oferim nu pot fi lipsite de o carte. E cu atât mai frumos când începe căutarea unei cărți care îi poate celuilalt oferi ceea ce are nevoie, ceea ce îi lipsește. De altfel, îmi plac lucrurile care rămân (cărțile, fotografiile, scrisorile), cele la care te poți întoarce și, deși știind că sunt, în sine, puțin, ele au o însemnătate enormă-a-ți aminti de celălalt, a reintra într-o stare atunci când timpul va șterge forma realității de astăzi.
Una dintre greșelile pe care le fac (deseori) este să mă simt incomod când primesc cadouri de la cei mai apropiați oameni. Simt uneori că legăturile sunt suficiente, că nu mai există un spațiu pe care să îl umplem cu lucruri de acest fel. Mă gândesc apoi că și în celălalt se produce același lucru: o bucurie enormă de a oferi, un semn al recunoștinței, al aprecierii sau chiar o nevoie de a învinge cumva timpul, încăpățânarea de a construi amintirea. Cred că viața înseamnă gest mic și simplu. E imposibil să fii întru totul nefericit atunci când reușești să te bucuri de zâmbetul vânzătoarei de la market, de farmacista care stă peste program ca să îi explici ce te doare, de faptul că azi nu ai mâncat, însă colega ta a venit cu un pachet și pentru tine, de faptul că ești ascultat, așteptat, înțeles. Ar putea părea idealist, însă există răspunsuri pentru aceste moduri de a fi, iar în momentul în care simți că ai reușit să îi schimbi dispoziția și să îi faci ziua celuilalt măcar puțin mai bună, îți dai seama că oamenii chiar au nevoie de oameni.
Pentru mine, „a dărui” capătă și mai multă forță atunci când îl ajuți pe cel care are mai multă nevoie, pe cel căruia îi lipsesc multe din câte ai tu. Dacă ne-am uita mai atent în jur, am observa că, indiferent de cât de nefericită este situația noastră, mereu există cineva care este mai nefericit, mai lipsit, mai neajutorat. Acest exercițiu ajută și la căpătarea unui soi de mulțumire și elimină nevoia noastră, uneori excesivă, de a ne plânge. Este firesc să ne plângem, însă suferința nu își găsește sfârșitul la/în noi. Deși nu sunt fană a sărbătorilor (nu pun presiune asupra cuvântului „trebuie”) și a cadourilor oferite în acest timp, chiar cred că acestea produc un efect destul de bun. Oamenii se întorc puțin mai mult asupra lor și, cu atât mai mult, asupra celorlalți. Sărbătorile devin un reminder uneori trist, alteori salvator, bleg al faptului că cei de lângă au nevoie de noi. Deși mai uităm de ceilalți, există frumusețe în faptul că ne amintim acum (sau că există ceva care să ne amintească), că se întâmplă cândva.
Cu cât cresc mai mult și descopăr noi lumi, îmi dau seama că doar omul poate da sens vieții celuilalt. A dărui și a te dărui sunt singurele realități care pot oferi efecte vizibile, palpabile, tangibile. Darul este, în toate formele sale, grijă, atenție și iubire îndreptată către celălalt. Tind să cred că orice cadou trebuie făcut din inimă. El trebuie să pornească din sinceritate, să adopte în drumul său bucuria, să ajungă la celălalt și să îi gâdile inima la fel de mult. A dărui înseamnă a face ceva cu bucurie pentru bucuria celuilalt, a înveli cu bunătate cât mai multă lume și a culege, împreună, aceeași emoție. (Denisa Grădinaru, fost redactor-șef & colaboratoare Alecart)
[Citește AICI ultimul articol semnat în calitate de redactor-șef de Denisa Grădinaru și intitulat De ce e nevoie de poezia contemporană în liceu?. ]
*Pictură de Ioniță Benea
