(Fragment dintr-un interviu acordat de celebrul scriitor, David Vann, în exclusivitate revistei „Alecart”-nr. 12)*
Î: Aveți cumva un anumit tip de cititor în vedere?
DV: Nu, dimpotrivă, nu mă gândesc deloc la cititori când scriu. Nu-mi imaginez cine va citi ce am scris. Nu îmi place să lucrez cu alții, deci nu-mi place să mă gândesc la altcineva în timpul scrisului. Îmi place să creez ceva frumos, să iau materialul brut din trecutul familiei mele și să-l transform în altceva: din ceva urăt în ceva frumos, măcar în parte – am un scop estetic atunci când scriu și de aceea nu mă gândesc la cititor. După ce termin cartea, am un moment în care aproape mă îngrozesc la gândul că lumea va citi ce-am scris, și mă întreb ce reacție va genera cartea, pentru că scrisul de fapt te expune unui public. Când scriu, mă prefac că nu va citi nimeni.
Î: Considerați că scrisul este și o formă de terapie?
DV: Da, cred că este terapeutic, dar acesta nu e singurul scop, fiindcă există și dimensiunea estetică. Scrisul are o putere de transfigurare extraordinară. E ca și cum ți se oferă o a doua șansă să îți trăiești viața, iar a doua versiune, cea fictivă, este diferită de cea reală. Diferența principală este că ficțiunea are un înțeles, e coerentă, totul are un rost anume și părțile se potrivesc una cu cealaltă. De aceea scrisul e și o mântuire, pentru că totul se leagă în mod coerent și cu înțeles profund. Aceleași evenimente sunt lipsite de înțeles în viața reală și de aceea ne înspăimântă. Totul e incidental, accidental, spre deosebire de literature. Eu sunt foarte recunoscător că mi s-a oferit această a doua șansă.
Î: Legend of a Suicide (Legenda unei sinucideri) este inspirată din realitate.
DV: Într-adevar, există niște întâmplări reale în spatele romanului, după cum cred că am menționat în timpul evenimentelor FILIT, și anume, tatăl meu m-a rugat să vin să locuiesc cu el un an în Alaska, pentru că pe atunci locuiam cu mama și sora mea în California. Am refuzat. După câteva săptămâni, tatăl meu s-a sinucis, deci eu am rămas cu un mare sentiment de vină, întrebându-mă dacă prezența mea acolo i-ar fi salvat viața. Sukkwan Island, unde se petrece acțiunea imaginară din roman, este acea șansă de a mă întoarce în trecut, de a-i spune „da” tatălui meu și de a-mi imagina cum s-ar fi petrecut acel an. Deci aproape tot ce are loc în nuvela centrală din carte este acel an imaginar, nu întâmplări reale. Sigur, unele amănunte din viața personajelor sunt bazate pe realitate, ca de exemplu tatăl întorcându-se la a doua nevastă. Tatăl meu într-adevăr a plâns și într-adevăr am pescuit și am vânat împreună și am fost de multe ori pe ocean, în Alaska de Sud-Vest unde mi-am petrecut copilăria. Sunt multe amănunte autobiografice, însă întâmplările din nuvelă sunt în majoritate fictive, fiindcă acel an nu a existat. Cât despre celelalte povestiri din carte, primele trei sunt „foarte autobiografice”. Le-am transformat însă mai ales spre sfârșit, unde am adăugat ceva ficțional, dar am copilărit într-adevăr în Ketchikan și eram într-adevăr pus pe șotii. De exemplu, puneam murături în acvariul vecinilor, împușcam becurile de pe stradă, iar tatăl meu avea o fermă în California, ca în povestirea din carte, și acolo aveam o pușcă cu care împușcam veverițe. Toate acestea sunt luate direct din amintirile mele. Ultimele două povestiri însă, sunt foarte departe de adevăr. Am păstrat, de fapt, într-una din ele, detaliile legate de sinuciderea tatălui meu (data, în special), dar nu e un text realist, e mai mult fabulos, în tradiția lui Donald Barthelme. Povestirea Ketchikan e influențată de Gabriel Garcia Marquez. Spre sfârșitul cărții, totul devine din ce în ce mai ireal, în special ultima povestire, deși ambele au multe detalii luate din realitate.
A consemnat Alexandra Masgras, traducere: Liana Vrăjitoru Andreasen
*Interviul integral va putea fi citit în numărul 12 al revistei „Alecart”, ce vă apărea la sfârșitul lui aprilie, 2014
