Înăuntru și-n afară – într-o relație conjunctă, nu disjunctă, într-o oglindire a semnelor existenței așezate sub semnul lui „a rămâne” (acasă, în țară, printre ai tăi) și a lui „a te situa” în lumea din afara acestor spații, fără a pierde nimic din ceea ce „a rămâne” îți putea oferi. Așa a fost gândită rubrica în care se adună în „Alecart” gândurile și experiențele absolvenților, a celor care, indiferent că se situează pe voluta formării și a destinului personal înăuntru sau în afară, rămân înăuntrul spiritului/ culturii care i-a format. Nu am perceput nicicând o fisură între aceste opțiuni existențiale la cei care formează „generația Alecart”, dar, citind articolele lor, observ o permanentă nevoie de a contracara tendința celor din generațiile anterioare de a-i determina să-și justifice alegerile, de a pune în balanță avantajele și dezavantajele situării în fiecare dintre cele două spații. Ca și cum opțiunile celorlalți ar trebui să genereze în mod necesar același tip de discurs justificativ. Ca și cum nu poți rămâne sau pleca fără a trăi disjunct. Ca și cum totul se împarte încă (fără rest) între aici și acolo. Ca și cum…
Adeseori, direct sau voalat, mi s-a reproșat că tinerii alecartieni și-au luat zborul prea ușor spre universitățile din afară, că impulsul de a pleca e în strânsă legătură cu orgoliul de a fi diferit. O scanare a articolelor din rubrica „Înăuntru și-n afară” demonstrează doar o asumare lucidă a deciziilor și o situare pragmatică a sinelui în lume. Spre deosebire de generațiile anterioare, cei care aleg să plece din România nu o fac mânați de o revoltă surdă față de sistemul în care s-au format, pătrunși de repulsie în fața realității sociale sau politice de azi, mânați de complexe, gârboviți de eșecuri, hotărâți să facă orice pentru a crea în ochii celor rămași imaginea reușitei lor. Nu pleacă pentru a demonstra ceva lumii. „Suntem conştienţi că în Occident sunt condiţii mai bune de trai şi majoritatea celor care optează să plece trăiesc mai bine (din multe puncte de vedere) peste hotare. Totuşi, de la a accepta această realitate până la a sugera că în România nu se mai poate trăi sub nicio formă şi că ar trebui să ne gândim serios la a ne salva copiii din această țară e cale lungă. Recunosc, vreau să îmi fac studiile universitare în Marea Britanie (cred că pentru domeniul pe care mi l-am ales – istoria artei – este o alternativă viabilă), dar a trecut de mult perioada în care îmi imaginam că în România nu îţi poţi construi un viitor.” – afirmă Alexandra Masgras, redactorul-șef „Alecart”.
Alegerea lor este una lucidă: nu e un act recuperatoriu, ci unul formator. „Eu nu am plecat în căutare de profesori mai buni, de facultăţi mai bune sau de arhitecţi mai buni, spune Laura Dianu, corespondentă „Alecart” în Tokyo, ci în căutare de alte contexte”. Îndepărtându-se, nu se grăbesc să se scuture de vechiul eu, nu se ascund sub faldurile vreunui complex sau orgoliu adolescentin, „privind înapoi cu mânie”, ci își asumă condiția de oameni liberi. Libertatea îi face deopotrivă demni și deschiși la orice experiență, nu refuză nicio oportunitate, dar știu, încă dinaintea plecării, că nu toate oportunitățile sunt ceea ce par, ceea ce li se potrivește, ceea ce caută. Nu se agață de ele, ci le testează, testându-se și având curajul de a refuza. Ei sunt cei care au învățat să spună „Nu”, iar experiența Izabelei Pavel, proaspăt arhitectă în Paris, este elocventă în acest sens!
P.S. Articolul de mai sus reprezintă editorialul numărului 12 al revistei „Alecart”, ce va apărea la începutul lunii mai.
P.P.S. La rubrica „Înăuntru și-n afară”, corespondenții noștri (foști redactori Alecart) împărtășesc din experiența dobândită în universitățile din afară, compară sistemul universiar din România cu cel în care învață/ au învățat, descriu oportunități, definesc demnitatea.
