„Trebuie doar să dansezi. Trebuie să dansezi bine, să te admire toată lumea. Dacă faci asta, atunci poate că o să te pot ajuta. Așa că dansează. Dansează cât ține muzica.” – Haruki Murakami, Dans dans dans,
Tot mai prezentă în dezbaterile despre educația românească, dar mai ales în rândul elevilor puși în situația de a alege și apoi de a suporta consecințele acestei opțiuni este dihotomia între cele două mari filiere teoretice de învățământ: umanistă și reală. Diferențele nu se bazează neapărat pe un contrast marcant, definitoriu, ci s-au subiectivizat treptat, prin prisma opțiunii (mai mult sau mai puțin personale) a fiecărui elev, a convingerilor și a perspectivelor viitoare. În principiu, materiile nu diferă, doar numărul de ore și rigurozitatea abordării diferitelor teme; în realitate, situația are nenumărate nuanțe, iar alegerea profilului este departe de a fi în strânsă legătură cu înclinațiile viitorului licean.
În ceea ce mă privește, m-am confruntat cu aceleași mituri și tendințe de abatere de la „calea cea dreaptă” (a se citi: opțiunea personală către filologie). Am făcut față mitului venit dinspre profesor, dinspre părinte și, bineînțeles, în această firească interdependență, dinspre elev. Ce ar putea, așadar, un boboc convins de beneficiile reale, dar nu pe termen scurt, ci în ceea ce privește modelarea în funcție de talentul și nevoia interioară, să mai schimbe, să mai sugereze profesorului, părintelui și, mai nou, opiniei publice în favoarea acestui profil?
Intenția mea nu este totuși aceea de a schimba, de a impune sau de a ierarhiza, în primul rând pentru că acestea sunt procesele firești (însă cu rezultat stagnant) cărora orice fenomen, fie el din domeniu educației sau din orice altă sferă se supune la un moment dat și, de asemenea, pentru că am conștiința imposibilului de a schimba o mentalitate înrădăcinată. Și nu, nu vorbesc despre cei ajunși din întâmplare la filo, aspirând la transfer în anul următor, ci despre elevii care își doresc conștient să urmeze filiera umanistă.
Sunt elevă în clasa a noua, filologie, la Colegiul Național Iași, ca rezultat al unei dorințe aprige și neinfluențate de opțiunile majoritar diferite ale prietenilor, de părinți sau de mirarea mai mult sau mai puțin indignată a profesorilor care au sperat până la sfârșit că voi renunța la această idee și care au constat că am fost consecventă în alegerea mea.
Scriu și citesc dintr-o plăcere spontană, necondiționată de note sau de paradigma unui anumit gen de literatură și am convingerea că acest instinct livresc este una dintre condițiile fundamentale și, în același timp, subconștiente ale profilului psihologic al filologului. A citi, a scrie, a te uita la filme, a crea, a împărtăși ideea de frumos dincolo de teme și de obligații. A vedea continuitatea artei, a spiritualității, a gândului, dincolo de spațiul său de afirmare, fie că vorbim de epocă literară, școală, muzeu, carte, sine. Ideea oricărei discipline umaniste este, în opinia mea, tocmai aceea de a umaniza omul. Pentru că omul, cred eu, se naște înrădăcinat în esență inumană, adică nemodelat, dar deschis spre modelare, spre evoluție. (Notă: promit că voi reveni într-un articol ulterior, afirmația trebuie nuanțată, altfel pare aberantă). Să revin: ideea umaniștilor este a aduce obiectul mai aproape de stare, de trăire, de sentiment. Și cum altfel se poate atinge această metamorfoză altfel decât prin actul individual al creației? Nu ne va învăța nimeni la școală, cel puțin din postura ex cathedra a profesorului, să născocim, să contrazicem, să gândim pe cont propriu, să nu ne supunem (pentru că, nu-i așa, creația însăși este nesupunere). Din partea dascălului cel mult vom fi încurajați să citim mult și aleatoriu, indiferent de stil, autor și bibliografii școlare, dar nici acesta nu e un adevăr general valabil; sunt mulți profesori care citesc tot atât cât un elev sau poate mai puțin. Haruki Murakami, un autor care îmi place pentru că surprinde necenzurat, chiar într-o manieră nerușinat de sinceră, realitatea vulnerabilității faptului de a fi om, spunea că dacă citești doar cărți pe care le citesc alții, vei gândi precum ceilalți. Dar își poate aroga profesorul dreptul de a ne îndruma spre a ne întoarce, voluntar și limpede, împotriva convingerilor personale, a tiparelor, păstrând, în același timp, respectul glacial față de instituția de învățământ? Mă refer la acel respect pe care l-am numit glacial pentru că ar fi o necuviință din partea elevului să adopte atitudinea dorită, superioară, a independentului, a aceluia care, încă în căutarea propriei identități, se îndoiește tocmai de identitatea și validitatea Școlii, a instituției care, oricât de blamată ar fi, are un rol prin excelență formator?
În scurtul răstimp petrecut în clasa de filologie din care fac parte, mi-am dat seama că unul dintre scopurile acestui profil este acela de a-l încuraja pe tânăr să contrazică, să vorbească, să cunoască frumusețea lumii ca rezultat atât al căutării identității, cât și al oscilației permanente.
Ce (sau în ce) să cred? Ce să aleg? Ce să citesc? Cine să fiu? Mi se oferă această libertate, de altfel deosebit de fragilă și riscantă pentru impulsurile crude, adolescentine care mă domină. Controlul ține de a ști cum să nu abuzez de această libertate, de a o exploata cu simț de răspundere, conștient.
Voi evita în continuare să vorbesc despre literatură sau artă în defavoarea formării pe care o implică profilul real, tocmai pentru că nu intuiesc o anume ierarhie fundamentală, poate doar una subiectivă. Și pentru că, într-o societate ideală (sau când ai norocul întâlnirii cu un profesor adevărat) opțiunea pentru profilul real nu exclude deloc nici lectura, nici căutarea sinelui. Decupând, nu pot afirma decât că, probabil, literatura are ceva mai mult de oferit decât matematica. Prima creează, stimulează gândul, sentimentul (căruia de altfel i se și adresează), pe când cea de-a doua mizează pe capacitatea elevului de a asimila adevărul dogmatizat al axiomei. Literatura este gândul, știința e gândirea, iar eu găsesc între cele două o ruptură nu de substanță, dar în mod cert existentă.
De altfel, ce face biologul sau fizicianul sau chimistul când este trist? Sau când, dacă putem concepe asta, se satură de teoremă și de lege? Merge la teatru, citește, se uită la un film, discută. Sau preferă singurătatea, izolarea sinelui de exteriorul halucinant și haotic. Dar, chiar și în această înstrăinare de imediat, de concret, însingurarea are fundamente spirituale, realmente umane. Și atunci biologul/fizicianul/matematicianul devine vulnerabil, devine timid sau bulversat în fața axiomei sale, a raționamentului repetitiv, (re)devine om. Adevărul este că orice ar alege să facă atunci când este trist, omul de știință nu calculează. Răgazul lui nu e cifra.
De cealaltă parte, tristețea poetului (considerată, oricum, o stare de o ambiguitate permanentă și abisală. Poetul trebuie să fie trist. Dacă nu, poezia lui e o încercare stângace, spun unii. Să fie oare nefericirea – nu tristețea – condiția artei?) se concretizează în frumusețe. Artistul își găsește răgazul în artă, tocmai pentru că, pentru el, aceasta este singura formă posibilă a existenței.
Tristețea sa nu are ca urmare discontinuitatea, sincopa, la fel ca în cazul biologului/fizicianului/matematicianului, ci este continuarea, înrădăcinarea în credința că gândul creator și sufletul își au o stabilitate ontologică la nivelul ființei umane.
Pitagora, dacă este să facem o incursiune în vremurile de demult și foarte la îndemână tuturor, era atât filosof, cât și matematician. La nivelul genialității, există, într-adevăr, o intermediere între știință și artă. Pitagora a întrezărit poezie între cifre și a născut din astronomie muzică. Muzica sferelor, un concept prin excelență filosofic, își are sorgintea în explorarea științifică a planetelor, a stelelor, a universului. De aici fundamentele relațiilor ontice, de aici Armonia, Frumosul, Echilibrul. Ideea aceasta a estetizării cifrei, a interdependenței dintre filozofie și matematică, spre exemplu, este o opțiune de viziune a geniului și nicidecum o perspectivă a liceanului crud și oscilant.
În lungul drum spre desăvârșirea acestei formări umaniste pe care am ales-o, scriu, citesc, ascult blues-ul și muzica pe care o ascultau părinții noștri pe furiș la România Liberă, îmi place frumosul și încerc să învăț să îl admir. Din punctul meu de vedere, e o artă și în a-l recunoaște. Sunt departe, însă, de a crede în puterea proprie de a-l crea. Mă motivează însă ploile reci de toamnă, când cobor din tramvai și parcurg același asfalt cunoscut până acasă, cărțile pe care le citesc, dezamăgirile, Oamenii Mari din jurul meu, orele de literatură și toate paradoxurile din mine pe care mi-aș dori să le pot transforma, cândva, în cuvinte potrivite.
*Ioana Tătărușanu, elevă în clasa a IX-a, secția Filologie, la Colegiul Național Iași, este redactor-șef adjunct Alecart.
