Antonio PATRAȘ*: Considerat superficial sau vulgar de cititorii lipsiți de cultură literară, marele poet ieșean e de fapt un scriitor livresc cu o profundă sensibilitate metafizică, un vizionar de tip rimbaldian, care exaltă dereglarea metodică a simțurilor în vederea transfigurării extatice a realității.
Poezia lui Emil Brumaru vehiculează o subtilă pedagogie a firescului și a libertății, care are harul de a-i modela sufletește pe tinerii cititori, deparazitându-le creierul de toate clișeele și de ideile primite de-a gata și instruindu-i totodată, maieutic, despre lucrurile cu adevărat importante. Nimic mai nimerit, așadar, ca amfiteatrul unui liceu prestigios ca Naționalul ieșean, pe care el însuși l-a absolvit, să-i poarte numele, cu atât mai mult cu cât Poetul vorbea mereu cu bucurie despre anii de școală și despre profesorii săi minunați.
Considerat superficial sau vulgar de cititorii lipsiți de cultură literară, marele poet ieșean e de fapt un scriitor livresc cu o profundă sensibilitate metafizică, un vizionar de tip rimbaldian, care exaltă dereglarea metodică a simțurilor în vederea transfigurării extatice a realității. Lectorii ignari fac greșeală de a-i citi textele în cheie realistă, ca pe niște jurnale, confundând așadar într-un mod primitiv literatura cu viața – ca Gherea odinioară, care vedea în Hyperion pe îndrăgostitul resentimentar, convertit la morala strugurilor acri din fabulă. Dar Brumaru nu-i un poet de confesiune, ci unul cu alonjă, cum spuneam, metafizică, ce a reușit performanța de a descoperi profunzimea în superficii, făcând banalitatea să vorbească cu glasul adâncimii. Alături de eseistica lui Alexandru Paleologu sau Andrei Pleșu, bunăoară, versurile sale sunt o vibrantă pledoarie la bucuria de a trăi, vehiculând o morală epicureic-eudemonistă și o estetică senzualist-contemplativă, în spirit goethean. Ceea ce nu înseamnă că perspectiva tragică lipsește (cum s-au grăbit unii să creadă, luând de bună autocaracterizarea sa ironică de „poet de duminică”). La fel ca în cazul Ion Pillat, tragicul este exorcizat sistematic printr-o veritabilă demonie creatoare ce instaurează compensativ o viziune solar-paradisiacă, reclamată de natura temperamentului său creator. Cele șase volume de Opere publicate la Polirom surprind amplitudinea formidabilă a spiritului acestui poet ce și-a trăit de fapt viața mai mult în singurătate, la masa de scris, îngropat în cărți, ca un anahoret bântuit de fantasme. Nutrită de marea cultură a lumii (poetul devora biblioteci) și de o sensibilitate vibrând mereu la frumusețea efemeră a vieții, poezia lui Emil Brumaru s-a impus ca una dintre valorile clasice ale literaturii moderne.
Iar acest clasic cu care am fost contemporani avea un adevărat cult pentru disciplina scrisului și nu se împăca deloc cu gândul că ziua poate trece fără să lase urme pe hârtie. Își însoțea textele cu desene inspirate, vădind o mână sigură și un ochi fin, de caligraf. Obișnuia astfel să își stilizeze clipă de clipă existența, transformând-o spontan, parcă fără niciun pic de efort, în operă de artă. Deși repliat în singurătate (era un cititor pătimaș, am mai spus, cu metehne de colecționar), îi plăcea mereu să se plimbe, să vadă lumea. Țin minte că, la Colegiul Național, a condus o vreme un cenaclu foarte îndrăgit de elevii cu înclinații literare, pe care știa să-i călăuzească, prin marea literatură, către esențe. Să fie o întâmplare că, la aceeași școală, spiritul lui Brumaru e mai viu ca oricând, grație mirabilului fenomen numit Alecart?
*Antonio Patraș, critic literar, este profesor universitar la Facultatea de Litere, UAIC.
[La aceeași întrebare din titlu au mai răspuns criticul literar Bogdan Crețu, scriitorii Dan Coman și Radu Vancu și absolvente ale Colegiului Național. Citește AICI ]
Viviana GHEORGHIAN*: Am aflat faptul că Emil Brumaru este absolvent al Colegiului Național odată cu descoperirea poeziei sale, datorită profesorilor mei de literatură, și am simțit pentru prima dată cum s-a comis o nedreptate tacită și colectivă, ignorarea numelui său fiind una dintre cele mai crunte forme de marginalizare care s-ar putea comite de către noi. De ce nu a putut fi școala în care învățam unul dintre facilitatorii direcți ai acestei descoperiri?
La începutul liceului eram captivată, în modul cel mai inocent și mai idealist cu putință, de strălucirea și de grandoarea pe care o purtau marile nume care au marcat trecutul Colegiului Național, simțind că sunt privilegiată să mă aflu sub aura lor protectoare. Cu timpul, însă, am învățat că nu prestigiul unui personaj este cel care ar trebui să reprezinte motorul fascinației pe care o nutresc față de dânsul, ci povestea ilustrată de el și modul în care reușesc să mi-o însușesc. Iar de istoria Colegiului Național este legată, invariabil, și povestea lui Emil Brumaru, poetul și deopotrivă personajul a cărui urmă nu trebuie uitată, ci îngrijită și conservată de școala pe care a absolvit-o. În contextul discuției date, însă, nici măcar nu ar trebui să se pună problema unei îndatoriri morale, accentul putând fi pus pe valoarea pe care o astfel de aducere aminte ar constitui-o pentru generațiile care vin.
Poezia lui Emil Brumaru a însemnat pentru mulți dintre noi armonie, tihnă, candoare, echilibru perfect între capriciu și puritate, între seninătatea indefinitului și plăcerile pământescului, a însemnat bucurie, ingeniozitate, pasiune și febrilitate. Poezia lui Emil Brumaru vorbește cum nicio altă poezie nu reușește să o facă despre efectul sedativ al iubirii și despre frumusețea vie a îngerilor, despre esența trandafirie a lucrului în sine, despre împovărătoarea clipă cea lentă ori despre ludicul care ar trebui să ne însoțească mereu pașii. Sunt sigură că, deși fiecare cititor poate avea o apropiere diferită față de poezia sa, este imposibil ca cineva să termine de citit un volum ori un poem semnat de dânsul fără să simtă cum i se așterne tandru și necontrolat un zâmbet pe chip ori cum îi este antrenată, ca într-o formă neînchipuită de reverie sau alta, sensibilitatea. În acest sens, consider că ratarea întâlnirii cu poezia lui Emil Brumaru ar trebui să fie impardonabilă în orașul în care acesta a trăit și, mai cu seama, în școala prin care el a trecut. Am aflat faptul că Emil Brumaru este absolvent al Colegiului Național odată cu descoperirea poeziei sale, datorită profesorilor mei de literatură, și am simțit pentru prima dată cum s-a comis o nedreptate tacită și colectivă, ignorarea numelui său fiind una dintre cele mai crunte forme de marginalizare care s-ar putea comite de către noi. De ce nu a putut fi școala în care învățam unul dintre facilitatorii direcți ai acestei descoperiri?
De Zilele Colegiului Național sunt clipe în care las loc nostalgiei și în care rememorez anii petrecuți aici, ani despre care cred și sper că reprezintă pentru toți absolvenții săi perioada unor întâlniri cu adevărat revelatoare pentru ceea ce fac și ceea ce sunt, pentru ceea ce vor fi, pentru modul în care percep și în care confruntă lumea. De Zilele Colegiului Național, poate mai mult decât în oricare alte momente, îmi amintesc de școala mea în concretețea existenței sale, îmi amintesc de sălile înalte în care am învățat, de coridoarele pe care mi-am purtat grăbită mersul ori de sala de festivități cu scaune roșii în interiorul căreia aproape fiecare clipă era întâmpinată cu solemnitatea și seninătatea cuvenite unei sărbători. Aș fi vrut să menționez inițial și despre primirea unei sărbători cu sobrietate, însă am realizat că, în perioada adolescenței, austeritatea ori sobrietatea însăși trebuie să fie învățată și asumată cumpănit, în dozaje clare și predefinite, care să nu anuleze ghidușia și bizareriile vârstei. Poate doar și din acest simplu motiv, sala de festivități ar trebui să poarte numele lui Emil Brumaru.
Despre Emil Brumaru nu se menționează nimic, la fel ca în cazul multor altora, în manualele școlare (aspect care se încadrează mai bine, firește, în cadrul altei dezbateri, dar care susține și aici o afirmație), Emil Brumaru nu are construite statui și nici nu a marcat în vreo anumită privință trecutul politic. Am putea spune, astfel, că Emil Brumaru nu se bucură de prestigiul formal și convențional care ar putea să îi confere loc numelui său pe o plăcuță aurită. Cu toate acestea, conferirea numelui său sălii de festivități ar reprezenta realizarea unuia dintre cele mai înălțătoare gesturi cu putință, întrucât denumirea nu ar mai fi un simplu ornament, ci asumarea unei adevărate stări de spirit. Asumarea faptului că nu renumele, nu strălucirea, ci esența vitală, plină de forță și de simplitate, specifică poeziei este cea care ar trebui să definească viitoarele caractere ce se vor forma aici. Ar fi, poate, un gest ieșit din tiparele obișnuite și tocmai, de aceea, unul absolut fabulos.
*Viviana Gheorghian, absolventă a Colegiului Național, a fost olimpică la istorie. În prezent, este studentă la Facultatea de Drept, UAIC, președinta Asociației Studenților la Drept (ASD).
Foto copertă: Andi Spot (Emil Brumaru printre elevii de la Național. La o Întâlnire Alecart)/ Foto 1: Emil Brumaru, alături de Antonio Patraș, Daniel Cristea-Enache și Emil Munteanu, în Sala de Festivități a Colegiului Național Iași.
