Teatrul nu poate fi decât intens, al personalităților puternice și al dislocărilor de conștiință. (Camil Petrescu)
Aud tot mai des când merg cu tramvaiul diverse frânturi din conversațiile adulților – în special ale celor care mi-ar putea fi bunici – despre incapacitatea tinerilor din ziua de azi (nu cred că este relevant să spun cât de inadecvată, restrictivă și stranie mi se pare această pseudo sintagmă suprautilizată și supralicitată în aproape orice context) de a-și forma o cultură solidă. Întâmplător sau nu, ultima dată când mi s-a întâmplat să mă confrunt cu această opinie tramvaiul oprise în stația Filarmonicii și a Teatrului Național și un domn se lamenta pe un ton destul de ridicat în legătură cu faptul că tinerii nu mai merg la teatru decât obligați de către anumiți profesori, în situații formale, fără nici un interes real. Și atunci mi-am dat seama de problema de fond: nu faptul că sălile nu se umplu întotdeauna ar trebui să ne îngrijoreze, pentru că ele, în Iași cel puțin, sunt pline, chiar dacă nu mereu de tineri, ci că trăim într-o societate care nu ne-a învățat de ce a merge la teatru este un must to, o societate în care se repetă într-o manieră cicălitoare (și ridicolă) ce nu facem, ce nu suntem, ce nu ne interesează. Teatrul și-a pierdut din rolul de a modela poate și din cauza faptului că cei mai mulți tineri îl percep ca pe un (alt) spațiu formal și pretențios fără a-l asocia plăcerii, bucuriei de a face față unei provocări. Nu cred că e vina lor, pur și simplu consider că prea puțini le-au vorbit/le-au arătat/i-au provocat să descopere ce presupune a lua parte, ca spectator, la o reprezentație teatrală.
Adevărul e că am fost crescuți cu ideea că a merge la teatru ține de o conduită socială care trebuie exersată ca să ne culturalizăm (alt termen pe care m-am plictisit să-l tot aud când dau cuiva un mesaj rapid că nu pot vorbi, fiindcă sunt în sală și începe spectacolul). Poate de aceea mulți dintre cei care aparțin generației mele nu au nici cea mai vagă idee despre ceea ce înseamnă, de fapt, teatrul și nici nu sunt curioși să descopere. Preferă un film ușor la cinema, un serial urmărit pe telefon, o ieșire în grup oriunde. E o realitate cu prea puține excepții. Nu de puține ori mi s-a întâmplat să fiu ironizată când anulam alte planuri în favoarea unui spectacol care promitea și pe care simțeam că nu vreau să-l ratez – ca și cum a merge la teatru ar fi un capriciu și atât.
Așadar, adevărata problemă este că lumea vede refuzul tinerilor de a merge la teatru ca pe un afront adus educației în genere, ca pe un refuz de a accepta canoanele, ceea ce este bine și frumos când, de fapt, este doar un impuls natural (nu cred că ține de vreun „teribilism al vârstei”) de a se îndepărta de ceva ce nu cunosc și pe care îl asociază cu o educație obligatorie, rigidă și care nu are nimic de-a face cu ei.
Că nimic nu e mai fals decât să percepi astfel teatrul e o altă discuție. Întrebarea este: Cum îi faci pe tineri să se apropie de sala de spectacol și să descopere forța de seducție a unei piese?
În acest context, m-a entuziasmat inițiativa Teatrului Național ieșean în parteneriat cu Muzeul Național al Literaturii Române Iași (FILIT) și ALECART, aceea de a crea un spațiu reconfortant și propice schimbării, creativității, nu doar pentru a oferi dramaturgilor contemporani posibilitatea de a fi (mai) vizibili (ceea era necesar), ci de a da inclusiv publicului (tânăr în special, dar nu numai), o șansă de a (re)descoperi teatrul într-o lumină inedită, deschisă ideilor și sugestiilor, care să (re)trezească în toți conștiința că teatrul este al tuturor, că el se formează și crește în și prin noi și presupune o perpetuă transformare. Convingerea mea este că, dintre toate formele de artă, teatrul este cea în care putem risca cel mai mult, putem experimenta și reinventa, suntem liberi să ne jucăm cât mai mult și cât mai divers cu tot ceea ce înseamnă componentele unui spectacol reușit. Nu ne limitează la ceea ce cunoaștem și presupune o doză consistentă de „siguranță” culturală.
Pentru a atrage un tânăr la teatru este necesar ca spectacolul să-l intrige, să-l acapareze, să-l facă să se simtă integrat în poveste, să-i creeze un soi de benefică dependență. Iar ca acest lucru să fie posibil trebuie să încetăm să mai privim spectatorul tânăr ca pe un inconștient care habar n-are pe ce lume trăiește și, prin urmare, nu are simț estetic, și să-l implicăm în ceea ce presupune procesul de creare a unui spectacol, astfel încât contactul pe care îl va avea cu lumea teatrului să nu fie unul trucat sau superficial, ci să-i ofere acea palpabilă senzație de uman și de frumos. Cea mai sinceră încercare de a uni astfel arta și cotidianul, de a înlătura reticențele și de a implica publicul în ceea ce înseamnă montarea unui spectacol este acest proiect fain, , care inspiră nu doar creatorii de conținut dramatic și teatral, ci și educă publicul în acest sens, în a înțelege diferența dintre dramaturgie și teatralitate, dintre dramaturg și regizor, dintre o piesă și un spectacol în adevăratul sens al cuvântului.
Radu Paraschivescu declara într-un interviu că poate teatrul ar trebui citit, nu jucat, fiindcă, odată interpretat, ceva își pierde din consistență & autenticitate & farmec. Spectacolele-lectură însă de la TNI au demonstrat (și cred că vor continua să demonstreze) câtă indispensabilă nevoie are textul dramatic scris de suport vizual, de susținere actoricească, de un contur (chiar și ușor schițat) de teatralitate. Iar odată ce un text are destulă forță, nu doar că și-o va păstra odată ce este montat cu atenție și responsabilitate, ci și-o va exercita asupra publicului într-o mai mare măsură decât în forma lui inițială. Tocmai asta face atât de interesantă experiența unor spectacole-lectură: ele deschid un orizont larg de așteptare, te apropie de limitele unui teatru care îți era poate străin până atunci, te invită să observi & analizezi & diseci prin propria grilă (pe care ți-o și (re)formezi astfel) potențialul unui text de a se monta pe scenă. Și întreg acest parcurs mi se pare de-a dreptul fascinant (fără să-mi fi propus, iată că ajung să-mi aduc din nou aminte de problematica ultimului text „lecturat” la Teatrul Cub, Autorul, scris de Radu Herjeu).
Un spectacol-lectură amintește că teatrul, atât de legat și de departe totuși de literatură, își are legături puternice cu verbul, amintește publicului că el, cuvântul, are rădăcini, sustenabilitate și autenticitate, că nu poate fi înțeles dintr-odată, că trebuie asimilat treptat. Așteptările de inovație/inovare pe care le avem de la un spectacol nu pot veni brusc, nesusținut și neglijent, ele trebuie să se formeze pe o anumită bază necesară introspecției și asumării unui act teatral. Acest lucru l-am înțeles și mai bine în momentul în care am încercat împreună cu colegii mei să scriem și noi niște piese, pornind de la tragediile grecești cunoscute, precum Electra, Antigona sau Medeea, pentru ora de literatură universală. Încercările noastre stângace sau nu de a readuce în contemporaneitate suflul tragediilor s-au finalizat cu certitudinea (aș îndrăzni să spun) colectivă că pentru a scrie teatru îți trebuie o formidabilă intuiție a situației și a caracterului uman, lecturi solide, rigoare, curiozitate și disponibilitate pentru diversitate și inovație și cu speranța că vor avea parte în curând și de un public generos în aplauze (dar despre acest nou proiect Alecart vom discuta cu o altă ocazie).
Sunt extrem de încântată că Teatrul Național Iași și-a arătat susținerea pentru dramaturgii contemporani și continuă să experimenteze, să riște, să inoveze. Am speranța că nu va fi singurul proiect de acest gen, pentru că avem nevoie să (re)aducem teatrul în zona necesității (o necesitate asumată însă), să creăm teatru care invită la aprofundare și dezbateri, să nu ne ferim de trucuri & iluzii, de subiecte controversate, de critici. Să (ne) amintim că teatrul poate fi al tuturor în măsura în care îi conștientizăm personalitatea autonomă.
*Fotografiile, realizate de Alina Hucai, surprind secvențe din spectacolul-lectură „Autorul”.
(Mălina Turtureanu, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)
