De ce ne îndrăgostim, din nou și din nou, de Anna Karenina

Eu și Anna: o poveste despre timp

Mă gândesc cu emoție la clasa a IX-a, la primele ore și impresii, la sentimentele care mă copleșeau și care, fără voia mea, se schimbau cu rapiditate, așa cum am ajuns să mă schimb și eu în cei doi ani care au trecut. Atunci, la începutul clasei a IX-a, am primit o listă de cărți esențiale pe care ar fi trebuit să le parcurgem – e adevărat, pe o perioadă mai lungă, întinzându-se și peste vacanța de vară. În naivitatea mea, aveam impresia că am la dispoziție mult timp. Totuși, m-am apucat conștiincios de citit. Și a venit vara. Nu locuiesc în Iași, deci, mergând la biblioteca din sat, am făcut rost de niște volume mai vechi. Toate erau romane clasice. Nu doar coperta și paginile le erau îngălbenite, ci corpul lor părea epuizat, păstrând ceva din alte vremuri. Așa mi-am dat întâlnire cu literatura mare. În toamna clasei a X-a aveam restanță cu ultima carte, Anna Karenina. Am tot amânat să o citesc. Mă speriau și numele lui Tolstoi, și numărul de pagini, și gândul că e posibil să fiu dezamăgită de Anna – despre care știam că nu poți fi dezamăgită. Cu cele patru volume din Anna Karenina asupra mea m-au surprins mulți oameni. În pauze la școală, noaptea, în sala de lectură a căminului, în tren, pe bănci (atunci când prietenii mei întârziau câte 10-15 minute), în pat, înainte de culcare. În perioada izolării am simțit nevoia (am ales cuvântul nevoie fiindcă ceea ce simțeam se cerea a fi împlinit, era mai presus de dorință) de a mă întoarce la mine, la lucrurile care mă  făceau fericită cândva sau care, prin adevărul lor, m-au făcut să mă simt un om viu. Am revenit la Anna Karenina. Ce se schimbase? Îmi cumpărasem o altă ediție. În rest, bucuria de a mă reîntâlni cu lumea ei rămăsese neschimbată. Eram fascinată de nuanțele vieții pe care o trăiau personajele, de faptul că trecutul pe care îl conturează Lev Tolstoi revine în prezent. Scriitura lui Tolstoi mi-a demonstrat că timpul chiar este un concept creat de om, în încercarea lui de a-și delimita, ordona, iluziona întreaga viață. Mă simt străină față de ținutele princiare, față de orele fixe și ritualul servirii ceaiului, față de educația din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, însă Anna Karenina mi-a arătat că sufletul omului rămâne același, concentrând tot tumultul interior.

Toate familiile fericite seamănă între ele, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei. 

Romanul spune povestea  mai multor familii din Rusia, în prim-plan aflându-se două cupluri semnificative pentru ipostazele iubirii pe care acestea le conturează. Descoperim iubirea dintre Anna Karenina și contele Vronski, pasională, tulbure și tulburătoare, trăită în uitare de ceilalți, ca un foc ce pârjolește totul în jur, o iubire ce implică sacrificii și schimbări interioare (Anna părăsește viața de familie, iar Vronski își pierde interesul pentru propria meserie).  E apoi iubirea dintre tânăra Kitty și Levin care se opune patimii celeilalte prin tandrețe, naivitate, prin idealizare și profunzimea ei calmă, astfel încât, odată împlinită, pare a fi ireală. Bucuria vieții de familie păstrează loc și pentru îndoială, și pentru rătăcire, chiar cele mai importante evenimente fiind urmate de sentimente străine ei, neașteptate –  astfel încât orice fericire vine cu o nefericire. Și invers. Toți suntem nefericiți. Renunțarea la viața de dinainte a Annei s-a dovedit a fi insuficientă pentru a garanta dragostea necondiționată a contelui Vronski. Nici Levin nu a simțit fericirea deplină. Imaginându-și că iubirea lor va fi diferită, lipsită de banalitate, a rămas surprins de certurile insignifiante ivite între el și Kitty: Pentru dânsul, toate fetele din lume se împart în două tipuri: un tip – toate fetele din lume, în afară de ea. Și aceste fete au toate slăbiciunile omenești și sunt foarte obișnuite. Al doilea tip – ea singură, fără vreo slăbiciune și deasupra umanului. Nașterea primului copil nu a reușit să îi readucă din primele momente sentimentul de iubire, el simțind mai degrabă dezgust și înstrăinare. În fapt, familiile lui Tolstoi se aseamănă prin nefericiri, însă se deosebesc prin modalitatea în care sunt abordate și finalizate problemele. Nu iubirea le desparte felul în care-și trăiesc viața cele două cupluri, Anna-Vronski, Kitty-Levin, ci modul în care ele se lasă modelate în interiorul acestui sentiment,  ceea ce pun în loc atunci când imaginea despre celălalt se dovedește doar o iluzie. Disperarea sau respectul: Oamenii au inventat respectul ca să ascundă locul gol, unde ar trebui să fie iubirea.

 E atât de ușor să trăiești pe lume, dacă urmezi acel adevăr simplu, că bunătatea, iubirea, deschiderea sunt cele mai bune și mai accesibile căi de a te apropria de oameni.

 Apropierea dintre personaje, atunci când ea se realizează dincolo de pasiunea sfâșietoare, are la bază iertarea și acceptarea, înțelegerea. Viața de la țară, întotdeauna presupunând muncă și  griji, se opune vieții de la oraș, acolo unde oamenii sunt prinși în relații sociale rigide, în interiorul unor raporturi de forță, în jocul de interese publice, în mecanismul acaparant al unor dorințe care macină, obosesc, aduc plictisul sau nemulțumirea. Atât oamenii simpli, de rând (Levin), cât și cei din înalta societate rusă (Anna Karenina, Vronski, Kitty) se confruntă, inevitabil, cu suferința bolii, a morții, cu dezamăgirea și contradicțiile iubirii, trăiri ce ne apropie de ele și ne așază, unul lângă altul, într-o întâlnire nu între noi și niște personaje, ci între noi și ceilalți.

Însă viața mea de acum, toată viața mea, indiferent de ce s-ar putea întâmpla cu mine, fiecare minut al ei nu numai că nu e lipsit de sens, așa cum era înainte, dar are un incontestabil sens al binelui, pe care eu am puterea deplină să i-l dau. 

În final, Lev Tolstoi modelează ideea sensului pe care omul îl atribuie vieții sale. Cunoașterea devine inaccesibilă pe calea rațiunii; încăpățânarea de a răspunde întrebărilor prin cuvinte, de a numi și de a identifica fiecare lucru adâncește ideea de inaccesibil. Uneori existența unei întrebări exprimă mai mult și este de ajuns atunci când nu apucăm a formula un răspuns. Salvarea destinelor personajelor, cât și a noastră, a tuturor, constă în atribuirea unui sens al binelui, pentru că moartea va șterge tot: Când te gândești la moarte, viața are mai puțin farmec, dar ești mai liniștit.

Anna Karenina continuă a fi unul dintre cele mai frumoase romane de dragoste datorită celor două povești și a felului în care personajele trăiesc iubirea, își definesc viața în funcție de patimă, interese sau echilibrul unei acceptări senine. De aceea, nu e doar un roman al vieții de familie, ci și al vieții în sine, o transpunere a celor mai ascunse, dar și a celor mai comune gânduri, a asemănării dintre oameni dincolo de diferențele sociale, pentru că sufletului nu îi poți dicta. Îl poți doar îmblânzi sau lăsa să fie liber – și, de cele mai multe ori, nefericit.

 

*Denisa Grădinaru, redactor Alecart, este elevă la Colegiul Național Iași în clasa a XI-a, filo.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!