Atelier de scriere creativă cu Cristian Fulaș. După o discuție provocatoare despre literatura contemporană, despre simplitate și stil, gândurile noastre de la sfârșitul întâlnirii. De fapt, o „scrisoare” către noi însene în care răspundem la o întrebare. Mulțumim, Cristian Fulaș.
Scriu pentru că am mai zis încă o dată că o fac și nu am făcut-o. În acea zi mi-am pierdut gândurile pe stradă și niciodată nu am mai trăit la fel ca să le recuperez. Scriu pentru că vreau să-mi demonstrez că timpul trece și la fel și eu, că evoluez și mă mișc, nu în funcție de spațiu și timp, ci în funcție de lumea mea. Scriu pentru că mi-e frică să uit și să-mi pierd trecutul, deși nu există trecut și viitor. Pentru că, în fond, nu vreau să mă pierd pe mine și poate așa, ancorându-mă în niște cuvinte pe o foaie, o să mă salvez de ce e mai rău. (Alina Sava)
Uneori am impresia că aș putea spune mai mult sau măcar ceva și că acel ceva ar putea să fie spus frumos sau măcar suficient de frumos încât să ajungă altfel decât anticipasem la mine; sunt unele întrebări care nu vor fi puse niciodată sau lucruri pe care nu aș ști să le introduc niciodată într-o discuție și cuiva (sau cumva) vreau neapărat să le spun. (Andrada Strugaru)
Scriu pentru că atunci când stau singură în camera mea, privind cărțile din bibliotecă & biroul & perdeaua care acoperă geamul simt că totul devine apăsător. Scriu pentru că în momentul acela simt că mă sufoc fără să scot vreun sunet, fără să observe nimeni, fără să conteze. Pentru că aș vrea să ies din cameră & să țip & să spun tot și tot ce pot să fac este să tac. (Anastasia Fuioagă)
-Nu scriu. Nu știu de ce nu scriu, dar știu sigur că mi-ar plăcea să o pot face poate pentru că există în viața mea oameni precum tata care ar merita să fie personaje, pentru că știu că drumul spre cămin ar enerva la culme pe oricine ar citi despre, pentru că, de fapt, da, asta vreau, dacă-aș putea, să scot din sărite și să încânt în aceeași frază.
-Auzi. Nu ți se pare că mult prea mult gândești? (Tamara Bivol)
A scrie din nevoia ultimă și imediată de confort surprinde lumea ta într-o frază prin care să respiri, doar așa poți cunoaște sau înțelege. A scrie pentru a te întoarce la un sine ce ți-a devenit străin și a justifica unei lumi inexistente sau doar pasive de ce alegi și respiri. Scriu pentru echilibru și renunțarea la mișcările mecanice, atunci când totu-mi pare un puzzle de o mie de piese imposibil de realizat. (Iustina Cârstoiu)
Scriu pentru că așa mă refugiez într-o lume a mea, pierdută undeva departe de realitate, unde pot sa fiu eu și să știu că nimeni nu mă judecă, că eu dețin controlul. Scrisul este o formă de vindecare, de acceptare a propriei persoane, o reflecție asupra acelei adolescente care renunță la toate măștile ce îi fac pe ceilalți fericiți. Cred că este singurul mod prin care reușesc să trăiesc, să simt cu adevărat clipa și să dețin puterea de a da pe repeat secvențele din viața mea care mă fac fericită ori melancolică de-a binelea. Am momente în care gândurile mă copleșesc și senzația că mă sufoc nu este absentă; atunci scriu, mă eliberez, cuvintele din mintea mea așternute pe o foaie de hârtie mă descătușează și îmi dau încredere în propriile forțe, îmi dau șansa de a accepta noi idei care să le anuleze (sau să le completeze) pe celelalte. E ca un joc cu mine însămi. (Mălina Curpăn)
Scriu pentru că mi-e frică să mă gândesc cum aș deveni dacă nu aș scrie. Scriu pentru că mi se spune că sunt ciudată și vreau să-mi analizez ciudățeniile. Scriu pentru că îmi place cum miroase hârtia tipărită, cum se aude fiecare cuvânt la tastatură, îmi place momentul în care mă holbez la geam pentru că nu știu, nu pot să închei o frază. Scriu pentru că atunci când eram în clasa I învățătoarea mi-a spus că sunt paralelă cu matematica și literatura a devenit singurul meu aliat. Simțeam că ar fi frumos să-i ofer ceva în schimb. Scriu pentru că sunt lașă, pentru că e mai ușor să scrii decât să faci față situației.
Uneori scriu pentru că simt că înnebunesc, alteori chiar am chef să o fac pe nebuna și atunci mă apuc de scris. (Mălina Turtureanu)
Scriu pentru că trăiesc. Trăiesc pentru că scriu. Vorba nevăzută prinde culoare, prinde rădăcini, prinde eternitate. Scriu pentru că simt. Simt pentru că scriu. Hârtia este piatră; condeiul este daltă. Scriu pentru că trăiesc. Viața este veșnică Am trăit. Trăiesc. Voi trăi. (Ioana Mădălina Stoian)
Primul meu text a fost scris noaptea. Scriu greu despre mine la lumina zilei. Scrisesem după o perioadă încărcată și făcusem, cum îmi place să o numesc o trecere în revistă. Acum recitesc textul doar pentru a vedea ce și cum gândeam acum un an. În general, scriu ca să am la ce să mă întorc, ca să las o dovadă vie că am făcut ceva palpabil. Inventariez gânduri și le păstrez în laptop, în carnețelele mele, în carnețelele prietenilor, oriunde apuc să scriu cea mai mică idee ca să scap de ea și poate așa să o înțeleg mai bine. (Amalia Carciuc)
Scriu foarte rar și scriu foarte puțin, deloc dens și deloc clar, scriu când cred eu că îmi vine inspirația și când gata, uite, chestia asta va fi cu siguranță una grozavă, când, de fapt, nu va fi deloc, căci inspirația se pierde, iar timpul se dilată oribil până ce ajung eu la laptop. De aceea, când scriu, și asta se întâmplă foarte rar, o fac pentru că da, cred că o idee de a mea, o observație, o chestiune stupidă va zdruncina acum tastatura aceea și mă va face să mă simt mai bine. Sau nu. (Viviana Gheorghian)
Dacă mă uit lung la omul din fața mea, am uitat de ce scriu, ceea ce e deplorabil și departe de ce-am citit prin cărțile despre minuțioasele cutume ale celor care se ocupă cu asta și când ajung acasă mă furnică iar cuvintele rele și amarnic potrivite îmi amintesc de visul în care îi făceam fratelui vânt de la geam și-mi vine iar să scriu, în claritățile ruginoase ale minții apar broboane nelimpezi de silabe și mă opresc iar asupra ferestrei, a ochilor rotunzi ai omului din fața mea despre care se poate cu ușurință spune că au înțepenit acolo ca două coli de hârtie. (Ioana Tătărușanu)
Dragă Fulaș, scriu pentru că la un moment dat m-am apucat de asta și e cel mai fără rost lucru pe care l-am făcut vreodată și toate lucrurile și ființele și cuvintele și ustensilele din viața asta nu ar avea nici o explicație în afara nimicului care e literatura, știința inexactă pe care nu o va înțelege nimeni niciodată și a cărei explicație sau definiție stă tocmai în faptul că nu are, nu a avut și nu va avea niciodată o explicație sau o definiție. (Cristian Fulaș)
