De ce sunt necesare întâlnirile elevilor cu scriitorii? Impresii după dialogul alecartienilor cu Gabriela Adameșteanu

„Fiecare scriitor devine personaj, deși nu-și dorește acest lucru”.

Gânduri, muzică și tablouri viu colorate, râsete sincere și întrebări interesante, acestea au fost ingredientele întâlnirii cu Gabriela Adameșteanu, în care discuțiile despre părinți și copii, despre viață și alegeri au fost în prim-plan. Voci la distanță nu doar că ne-a intrigat, ci ne-a oferit și o altă viziune asupra istoriei, fiindcă, deși regimul comunist este la distanță de o viață de noi, Covid-19 de care tuturor ne-a fost frică, apare în romanul autoarei, dar și în viața Andei, ca o rană, o pierdere a cuiva drag și conduce la rememorarea unor realități din ultimii ani ai regimului Ceaușescu – în spitalele din România, în casele și în viețile celor care au trăit atunci. O poveste despre bătrânețe, singurătate, moarte și compromisuri și multe personaje create de o scriitoare uimitoare, ce i-a făcut pe toți din sală să simtă fiorul, dorința de a scrie, nevoia de a rămâne încă un pic și de a o auzi vorbind. Plus: o meserie despre care Gabriela Adameșteanu a spus că s-a ferit toată viața, dar care a făcut-o să dea literaturii personaje remarcabil surprinse. La sfârșit, în tradiția Alecart, scriitoarea a fost rugată să ne pună o întrebare. „Dacă ai fi un profesor de limba română, ce ai face ca elevii tăi să citească?”. Unul dintre răspunsuri a fost „I-aș aduce la întâlnirile Alecart”. (Ilinca Cotruță)

Asemenea Letiției, care, speră Anda Dragomir, ar putea să scrie un roman pe baza întâmplărilor pe care le notează ea în calculator despre vara pe care a petrecut-o la mare în hotelul pentru turiști străini în loc să se aplece asupra unei experiențe personale, rămânând așadar ascunsă în spatele observațiilor și notițelor despre ceva petrecut „la distanță”, există întotdeauna o reținere a autorului de a vorbi despre sine – scriitorul explorează povestea altuia, surprinde realitatea, dar trage o cortină ce nu permite dezvăluirea propriei identități. Cu toate acestea, orice scriem este o reflexie, chiar când tonul este neutru și detașat, așa cum se întâmplă în toate romanele Gabrielei Adameșteanu. Uneori, a crea un personaj și apoi a discuta despre el însemnă a izola, apoi a îmbogăți o parte din tine, chiar și inconștient.

Aspectul din întâlnirea de vineri care nu a putut să nu mă atragă a fost felul în care scriitoarea a vorbit despre personajele sale – ca și cum ar fi povestit despre niște cunoștințe, oameni adevărați, în viețile cărora a intrat. Obiectivitatea dublată de familiaritate din discursul domniei sale vine din luciditatea înțelegerii propriei creații, care a devenit, fără doar și poate, o parte din viața autoarei, din sufletul ei. Consider că una dintre cele mai interesante întrebări a venit din partea unui coleg de la Național: Unde și cine ar fi Gabriela Adameșteanu astăzi dacă Letiția nu ar fi existat? Cu toate că răspunsul a trădat detașarea față de personaj (Dacă Letiția n-ar fi existat, ar fi existat alte personaje.), cred că ceea ce a evidențiat a fost tocmai implicarea și atenția la toate vocile cărora scriitoarea le-a dat un destin.

Aș fi dorit să știu dacă în societatea de azi, marcată de tensiuni, de schimbări, de superficialitate, mai există posibilitatea de a păstra o conexiune până la sfârșitul vieții cu cineva fără riscul ca acesta să se transforme, la un moment dat, într-o voce la distanță/distantă. Sau, dacă nu cumva, sunt și relațiile un ciclu constant de întâlniri, de despărțiri și de reîntâlniri, așa cum sugerează Gabriela Adameșteanu în ultimul paragraf al romanului Voci la distanță: M-am gândit atunci că în existența ta, câtă e, reîntâlnești oameni și locuri care se rotesc de mai multe ori, la fel ca figurinele din ceasul primăriilor medievale. Timpul însă nu a fost de partea mea, astfel încât nu pot decât să sper la o nouă întâlnire cu personajele și cu domnia sa. (Luiza Sfîcă)

Întâlnirea cu Gabriela Adameșteanu a fost una dintre cele mai frumoase întâlniri Alecart la care am avut ocazia să particip. Bomboanele pe care ni le-a împărțit cu atâta generozitate ne-au făcut să ne simțim ca acasă, în familie și discuția despre cele patru volume ce au surprins viața așa cum este – dură, plină de compromisuri, cu dezamăgiri și încercări de tot felul – s-a legat firesc. Experiențele Letiției s-au filtrat altfel în urma dialogului, iar vocile din sală s-au orchestrat în funcție de vocile personajelor. (Ștefănica Gherasim)

Scriitorul să fie în competiție doar cu sine, cu ceea ce a publicat anterior, nu cu ceilalți. La fel și cititorii.

Există prietenie între autori? Poate o mamă să-și deteste cu adevărat copilul sau boala este cea care vorbește în ultimul dialog dintre mamă și Anda? Ce urme, ce traume, ce reflexe a lăsat comunismul asupra societății românești, asupra oamenilor cărora li s-a întors lumea cu susul în jos pe nepregătite? Care este procesul prin care un autor scrie o carte? Este singurătatea o stare firească a bătrâneții? – acestea au fost câteva dintre întrebările care au constituit dialogul de vineri.

În prima parte a întâlnirii am discutat despre Drumul egal al fiecărei zile, ,,un roman cu și despre suflete tinere”, după cum spunea Maria Roșca, apoi despre Provizorat și Fontana di Trevi, am schițat, prin intermediul familiei Branea și al celorlalți care și-au legat viața de Letiția, un portret pe cât de dureros, pe atât de adevărat al societății românești în perioade diferite ale comunismului, dar și în anii tulburi de după `90, având-o mereu ca reper pe Letiția, adolescenta, tânăra femeie, apoi vârstnica în care egoismul și fragilitatea coexistă cu dorința de a avea o viață mai bună decât cea a părinților.

Spre finalul întâlnirii, am analizat cel mai recent roman al Gabrielei Adameșteanu, Voci la distanță, unde sunt rememorate momente din trecutul Andei, Letiția fiind redusă doar la statutul de „voce la distanță”. Am privit romanul acesta ca pe o poveste foarte umană despre relațiile dintre oameni, despre familie, singurătate și bătrânețe, care m-a prins treptat prin colajul de amintiri inserat în prezent, prin subtilele legături între comunismul ceaușist și prezentul care ne obligă să ne căutăm un drum.

Sinceră, dezinvoltă, seducătoare, Gabriela Adameșteanu ne-a prins într-o poveste în care am devenit martori și personaje. (Ecaterina Langa)

Întâlnirea cu Gabriela Adameșteanu a însemnat un dialog cu și despre oameni, despre personaje care devin persoane odată cu lectura romanelor pretext al discuțiilor. Romane care aduc aproape de noi o lume pe care generația noastră o știe doar din cărți, dar despre care nu se scrie destul sau se scrie abordându-se doar câteva teme, oferindu-ne o imagine blurată, necuprinzătoare. Nu este cazul cărților Gabrielei Adameșteanu, în care am descoperit nu doar cenușiul și constrângerile, lipsa de libertate și dorința de putere, nu doar traumele unei generații, ci și cursul egal al fiecărei zile – ceea ce se petrece în spatele ușilor închise, culisele vieții de familie și a celei sociale, relațiile dintre colegi, prieteniile conjuncturale, nepotismele, egoismul, angrenajul unei lumi în care fiecare se străduiește să fie un supraviețuitor. La fel, perspectivele asupra a ceea ce s-a întâmplat în România de după `89 ale celor plecați și ale celor rămași, tranziția și dificultățile de a fi cu adevărat o societate liberă.

Am apreciat în mod deosebit discursul autoarei de la începutul întâlnirii, când a explicat că întâmplările din tetralogie au venit inițial din nevoia de a scrie, dintr-o încercare, dar că scriitoarea a ajuns să revină la Letiția, urmărită în diverse ipostaze și la mai multe vârste. Răspunsurile la întrebările din public au fost provocatoare, legând experiența personală de cea trăită de personajele sale. La întrebarea „Poate exista prietenie între scriitori?”, Gabriela Adameșteanu a spus că ar trebui ca scriitorul să fie în competiție doar cu sine, cu ceea ce a publicat anterior, nu cu ceilalți. La fel și cititorii. (Ioana-Cătălina Roată)

În universul Gabrielei Adameșteanu totul este ca în viață: mamele își pot urî fiicele, își duc fii la psiholog, dar nu reușesc să repare ceea ce s-a întâmplat în trecut, copiii uită să își sune părinții sau judecă alegerile lor, prieteniile nu exclud cârcoteli și ironii sau judecăți amare, iar trauma lăsată de pandemia de covid se observă asupra tuturor.

La finalul întâlnirii, în timp ce luam un autograf pe prima pagină din Voci la distanță, am reușit să-mi satisfac o curiozitate legată de familiile din roman, dar și de familii în general. „Nu putem defini o familie normală, fiindcă până la urmă normalitatea reprezintă tot ceea ce ne înconjoară, deci totul este normal, inclusiv familiile și acțiunile acestora din romanul meu. Normalitatea nu poate fi caracterizată.”, mi-a spus Gabriela Adameșteanu. Iar cuvintele pe care mi le-a scris întăresc această idee: „Pentru Ana-Maria, cu care am vorbit despre toleranță și normalitate”. (Ana-Maria Ailiesei)

Persoanele care îndrăgesc literatura sunt diferite. Ele nu cunosc singurătatea și reușesc să vadă frumusețe în fiecare experiență (…)

Întâlnirea cu Gabriela Adameșteanu a fost cu totul diferită de celelalte din cadrul „Alecart”. Unicitatea ei nu provine doar din faptul că în cele două ore pe care le-am petrecut împreună am abordat patru romane, ci, mai degrabă, datorită atmosferei care s-a creat în sala de la Muzeul „Vasile Pogor”. De această dată, scriitoarea nu a mai fost doar „o voce la distanță”, a cărei opinie ajungea la urechile noastre prin intermediul microfonului, ci glasul unui om care ne vorbea cu extrem de multă căldură și luciditate despre ce înseamnă a fi scriitor, despre lume și despre viață.
La finalul întâlnirii am avut prilejul (un adevărat noroc printre atâtea mâini ridicate!) de a-i adresa autoarei o întrebare, ceea ce m-a bucurat nespus de mult. Pot spune că simplitatea și sinceritatea răspunsului domniei sale m-au uluit. Întrebarea mea privea traiul său din pandemie, mai exact care au fost lucrurile ce i-au făcut experiența mai ușor de îndurat, și în ce măsură viața ei în acele luni a semănat cu aceea a Andei Dragomir, singură în vila ei de la munte. Scriitoarea mi-a răspuns cu seninătate că pentru ea pandemia nu a reprezentat o perioadă atât de dificilă, deoarece a reușit să se concentreze pe finalizarea uneia dintre cărți. Chiar Voci la distanță. Asemenea Andei, am dedus că se simte bine în natură, spunând că de fiecare dată când se află lângă o fereastră adoră să admire „lumea de afară”. Timpul petrecut alături de ea mi-a dat prilejul să descopăr ceva din omul, nu doar din scriitoarea Gabriela Adameșteanu și mi-a dovedit că, deși aparținem unor generații diferite, cu toții purtăm în noi traume, suferințe, ce pot fi depășite sau transformate în artă. De asemenea, am apreciat nespus de mult modul său de a fi: lipsită de prejudecăți, calmă, mereu gata să transforme răspunsul la orice întrebare într-o poveste. Am înțeles că într-adevăr persoanele care îndrăgesc literatura sunt diferite. Ele nu cunosc singurătatea și reușesc să vadă frumusețe în fiecare experiență, dar că, pentru asta, e nevoie de voință și putere interioară. (Ariana Spiridon-Timofte)

De la primul moment plin de căldură, când ne-a întâmpinat și ne-a răsfățat cu bomboane, până la dialogul sincer și provocator pe care l-a avut cu noi, fiecare moment al întâlnirii a fost o călătorie fascinantă în universul cărților sale. Cu un umor subtil și cu răbdare, intuindu-ne curiozitatea, Gabriela Adameșteanu ne-a ajutat să conștientizăm că nu există reguli rigide în lumea scriitorilor, că totul este supus schimbării și interpretării. Că a fi scriitor nu înseamnă a vâna succesul, ci presupune un permanent efort de a surprinde adevărul oamenilor și al timpului lor.
(Eduard Andrei Pintilie)

Întâlnirea Alecart cu Gabriela Adameșteanu a fost una dintre favoritele mele, datorită complexității și intensității cu care am trăit fiecare moment. Mi-a plăcut nespus momentul introductiv, atunci când autoarea ne-a mărturisit că inițial a „fugit” de meseria de scriitor. Am crezut întotdeauna că un scriitor își dorește să facă acest lucru fără a se gândi la valoarea a ceea ce scrie, mânat de nevoia de a se elibera de vocea personajelor. Am descoperit însă că fiecare carte înseamnă un exercițiu atent dirijat, în care dozajul e esențial. De aceea, momentul în care a povestit întâmplări legate de începutul lucrului la Drumul egal al fiecărei zile mi-a atras atenția – întotdeauna ne întrebăm ce gândește autorul atunci când își construiește personajele, cum vede structura romanului, câtă încredere are în ceea ce scrie. Prin discursul său, Gabriela Adameșteanu ne-a oferit puțin din ea și mult din lumea autorilor mari. (Dora Iacomi)

Am simțit pe tot parcursul dialogului că nu vorbeam doar despre personaje, ci și despre oameni, despre probleme și viață.

La această întâlnire am remarcat rapiditatea cu care publicul s-a îndrăgostit de personalitatea invitatei noastre, deși ne aflam în fața unei scriitoare uriașe. Într-o manieră familiară, Gabriela Adameșteanu a reușit să ne atragă pe fiecare să privim prin ochii Letiției, să o înțelegem la fiecare vârstă, să o vedem diferit de felul în care am cunoscut-o când am citit romanele. Am înțeles cum, dacă cititorii tind să cunoască personajul, acesta își va găsi o altfel de înțelegere la fiecare nouă lectură. Închei spunând că, pentru mine, Gabriela Adameșteanu a creat nu doar personaje, ci și cititori. Ne-a oferit ceea ce este cel mai valoros: dorința de a trăi citind. (Mălina-Gabriela Iriciuc)

Am simțit pe tot parcursul dialogului că nu vorbeam doar despre personaje, ci și despre oameni, despre probleme și viață. „Poate o mamă într-adevăr să își deteste copilul?”. La această întrebare, Gabriela Adameșteanu a răspuns: „Orice este posibil.” Astfel, mi-am dat seama că lumea din tetralogia scriitoarei nu este neapărat una corectă, bună, nu e despre dreptate, ci despre adevăr și realitate, de aceea m-au impresionat răspunsurile date la întrebări precum „Poate fi un martor mai vinovat decât agresorul dacă acesta nu face nimic pentru a-l opri?” sau „Este singurătatea o caracteristică a bătrâneții?”.

Drumul egal al fiecărei zile, Provizorat, Fontana di Trevi și Voci la distanță abordează teme precum frica, abandonul, monotonia, dorința de a recupera nu atât trecutul, cât bunurile unei familii, înstrăinarea – aspecte pe care de obicei oamenii se feresc a le discuta, rămânând cu iluzia că lumea în care trăiesc este una trainică. Am ajuns să privesc viața și oamenii cu alți ochi. Cel mai mult m-a impresionat discuția despre „trauma” generației noastre, pandemia de COVID-19. Autoarea nu s-a sfiit a ne explica modul în care acei ani ne-au afectat prin lipsa de socializare.
(Eliza-Laura Bar)

Sunt recunoscătoare că am avut șansa să o întâlnesc pe Gabriela Adameșteanu, că am descoperit prin volumele domniei sale o perioadă care a lăsat o traumă generației tinere, dar și o perioadă pe care bunicii și părinții noștri au trăit-o și în care fiecare a trebuit să se descurce pe cont propriu. Nu doar despre personaje s-a discutat, ci despre oamenii și epocile care au dat naștere acestor personaje. (Ștefania Vrînceanu)

Viața începe de mai multe ori.

Recunosc că am avut emoții așteptând-o pe scaunul ocupat cu vreo oră înainte de momentul anunțat din sala muzeului “Vasile Pogor” pe autoarea în cărțile căreia am intrat și din care mi-a fost greu să mai ies. Mă gândeam că, având în vedere cine este Gabriela Adameșteanu, există un anumit orgoliu al reușitei, o privire mândră și împlinită de care îmi va fi greu să mă apropii. În momentul în care însă domnia sa a ajuns printre noi, sala s-a luminat de zâmbetul ei blând și de dorința de a ne cunoaște, de a vedea cum o privim noi pe Letiția. Nu teorii sau concepte, ci sinceritate a fost ceea ce ne-a oferit Gabriela Adameșteanu. (Lia Nichifor)

Gabriela Adameșteanu e o scriitoare care a reușit să îmbrățișeze în egală măsură fiecare cititor, să-l cucerească și să-l facă să se simtă validat. Ne-a destăinuit temerile unui autor tânăr, importanța pe care a avut-o întâlnirea cu Mircea Martin, felul în care a lucrat la fiecare roman. Cu naturalețe și zâmbetul mereu pe buze, povestind cu plăcere, punctând ceea ce era important, cu atenție la cei din fața sa, la perspectiva cititorilor tineri, la stângăciile și emoțiile noastre, la curiozitățile pe care am încercat să ni le astâmpărăm. („Pentru Miruna, cu o tinerețe de roman”, acesta e autograful primit.”). Mi-a plăcut în mod deosebit cum a izbutit să scrie atât de percutant despre singurătate și îmbătrânire, totodată putând să se pună în locul unui tânăr de azi. (Miruna Manolachi)

Întâlnirea de vineri a reprezentat un inventar al traumelor depozitate în sufletele bunicilor și ale părinților noștri, dar și ale fiecăruia dintre noi, pentru că, indiferent de formele în care găsim suferința în lumea exterioară, ea reușește ulterior să își facă drum și în interior. Nu numai noi, ci și cei din jur trăiesc zi de zi propriile traume, încercând să le depășească pe cele vechi, lăsându-le în urmă, acolo unde ar trebui să rămână, și înțelegând că, într-o anumită măsură, doar fac loc în sufletul lor pentru alte suferințe… Dar este oare acest lucru întru totul adevărat? Nu ar putea exista posibilitatea ca, dacă nu acum, peste generații și generații, printre nenumăratele straturi ale durerii să-și facă loc și un strop de fericire sau speranță? Discuția cu autoarea mi-a reamintit că, prin mărturisirea experiențelor trecute, prin aducerea lor la lumină, fie ele nefericite sau nu, omul poate înțelege că, deși perioada prin care a trecut l-a marcat, nu este niciodată singur în drumul său prin lume. Prin ceilalți ne este oferită o nouă viziune asupra a ceea ce suntem, ca parte din societate, și uneori ne este dată posibilitatea depășirii traumelor comune, cu înțelegerea faptului că există și bine în lume și că, fără rău, nu ne-am putea bucura cu adevărat de acesta: „Viața începe de mai multe ori”. (Ioana Fînaru)

Citește AICI cronica Întâlnirii ALECART cu Gabriela Adameșteanu semnată de Teodora Giugula & Maria Oglinzanu!