Întâlnire cu Gabriela ADAMEȘTEANU. De la Drumul egal… la Voci(le) din noi

Sala de la Muzeul „Vasile Pogor” a fost încă o dată neîncăpătoare. În fiecare colț se află un tânăr cu un roman în brațe, dornic de a asculta momentul muzical din introducere și de a intra în dialog cu autoarea tetralogiei în care viața Letiției se leagă de atâtea alte vieți: Gabriela Adameșteanu. Întâlnirea este una specială: pentru prima dată la Alecart se vor discuta patru cărți în orele ce par a trece mult prea repede, timpul devenind insuficient în prezența autorilor îndrăgiți.

,,Niciun scriitor nu există în afara cărților lui.’’

A fost un privilegiul să o avem alături de noi pe Gabriela Adameșteanu și, precum spunea Nicoleta Munteanu în laudatio* din deschidere, este imposibil să vorbim cu și despre dumneaei fără a porni de la volumele sale. „Realitatea” pe care a construit-o a purtat personajele printre vârste, printre diferite etape și greutăți, lăsând viața să curgă în toată complexitatea ei.

Muzica ne apropie

Întâlnirea a stat sub semnul muzicii și al artei plastice. Dialogul cu scriitoarea a fost precedat de un recital de pian și flaut susținut de Codrina Anghelina și de Smaranda Acatrinei, profesoara ei de la Colegiul de Artă „Octav Băncilă”, ce ne-au încântat cu două lucrări: Fantaisie, de Gabriel Fauré și Cantabile, de George Enescu. Piesele nu au fost alese întâmplător, George Enescu fiind studentul lui Fauré la Conservatorul din Paris, iar fantezia acestuia fiind compusă în anul în care Enescu își face debutul în calitate de compozitor, la Paris, cu Poema română, în 1989, aducându-se astfel în prim-plan relația maestru-discipol. Expoziția semnată de Ioniță Benea, „Har: căutări” a părut a reflecta în cel mai  potrivit mod universul uman din volumele Gabrielei Adameșteanu.

,,Adolescenții trebuie să citească Drumul egal al fiecărei zile, pentru că este un roman cu și despre suflete tinere ce se reflectă în noi. Fiecare își poate găsi loc în poveștile de dragoste, în ambiția Letiției, în certurile de acasă, fiindcă drumul devine unul deja parcurs, ce este mai aproape de noi.” (Adela Maria Roșca despre Drumul egal al fiecărei zile)

Maria Roșca ne-a încurajat să pătrundem într-un univers al personajelor ce se construiesc mai întâi alături de noi și apoi ajung să facă parte din noi. Deși povestea Letiției nu-i oferă un spațiu în care și-ar dori să fie, drumul nu este egal și nu îi va putea oferi stabilitatea pe care crede că o vede la colegele ei. Acesta se ramifică în sufletele oamenilor care o fac să se simtă străină, neînțeleasă. Chiar dacă încearcă să fugă de eșecul de care s-a temut de când stătea alături de mamă și de unchiul Ion, din interiorul Letiției pleacă drumurile ce îi vor construi personalitatea.

,,Când începi să scrii, e nevoie de o validare că ceea ce scrii tu e literatură.’’

Gabriela Adameșteanu a mărturisit că a încercat „să fugă” de meseria de scriitoare, dar că acesta a devenit drumul ei. Și-a dat seama că începe să scrie un roman, și nu proză scurtă, când a redactat câteva pagini, ce au devenit primele capitole din Drumul egal…. Era esențial ca acestea să aibă legătură cu viața și adevărul ei, pentru a trăi sentimentul că aveam un proiect, ne-a spus apoi domnia sa. Și da, privind tetralogia în ansamblu, impresia este că lumea devine atât de densă, de atent gândită, încât autoarea a știut de la început că va avea nevoie de un personaj pe care să-l ducă mai departe. De aceea „s-a atașat” de Letiția.

,,În volum, Gabriela Adameșteanu abordează o serie de întrebări despre exil, societatea românească, înstrăinarea de propriul trup, alegerea de a rupe legăturile cu cei rămași sau de a te întoarce prin care cititorul are acces la gândurile personajului. Dacă vrem să înțelegem ce a fost și cum arăta România, trebuie să citești romanul. (Antonella Malfara, despre Fontana di Trevi)

Antonella a spus că, pentru ea,  Fontana di Trevi e un roman al amintirilor dureroase, al destinelor, al generațiilor și al alegerilor în care fiecare monedă aruncată spune povești ce ajung să se lege una de cealaltă, pentru a construi o biografie complexă, ce oscilează între trecut, prezent și viitor. Plecarea din țară devine o fugă după fericire, unde speranțele se risipesc, ni se promite o viață mai bună și se conturează oportunități. Totuși, nimeni nu își poate părăsi cu adevărat țara și casa (ele te urmăresc, chiar dacă, asemenea lui Petru Arcan alegi să nu te mai întorci), la fel cum nu ne putem lăsa în urmă trecutul și identitatea. Spiritul critic al Letiției răsună în vocea și în gândurile acesteia, impregnate de profunzime, ce ne pun în postura de martori la realitatea României de după comunism.

,,Fiecare vede altceva într-o carte și citim altfel. Introducem în lectura noastră propria experiență de viață și colorăm ce este înăuntru, ce rezonează cu noi.’’

De fiecare dată când scrie, Gabriela Adameșteanu își imaginează că ridică o casă. În fiecare zi clădește un zid, pe care cel ce scrie nu-l cunoaște decât din propria perspectivă, aflându-se la distanță de privirea cititorilor – poate de aceea scriitorii sunt „mai orbi” decât cititorii, care observă altceva. Letiția, ni s-a spus, este egoistă inițial, pentru că este o persoană ce se gândește cum să răzbată în lume. Tinerețea este mai atrăgătoare și devenim mai critici când nu ne place ceva, iar singurătatea personajului vine din dosarul încărcat al familiei și apoi din viața în străinătate, ce creează un soi de carapace în jurul ei, pentru că a realizat că nu își poate face prieteni, că trebuie mereu să lupte. A învățat în ce lume trăiește, să aibă grijă de ea, știe că trebuie să aibă bani. Ea se întoarce în România nu doar pentru fantasmele trecutului, ci în speranța că își va face o viață mai bună, că va vindeca niște răni.

Pentru a avea o imagine concretă a singurătății, scriitoarea ne-a oferit un cadru emoționant despre bătrânii ce rămân în țară. Există statistic o situație a copiilor ai căror părinți pleacă în străinătate, tot mai mulți. Sunt multe persoane în vârstă, singure, aflate în suferință, ce se întorc de la cumpărături, ducând cărucioare și plase; ele devin prizoniere ale unei societăți ce exercită asupra lor o presiune brutală.

,,Romanul Voci la distanță este despre sfârșituri ce duc la noi începuturi, fiindcă oamenii nu au putere asupra vieții, dar continuă să lupte, să se zbată. Suntem puși în fața unor realități ale trecutului, a unei istorii trăite, palpabile. (…); toți suntem la fel în fața timpului.’’ (Daria Bejenari, despre Voci la distanță)

Daria Bejenari pune în lumină problema apropierii, a redefinirii atunci când depărtarea exterioară obligă la o apropiere de sine, precum în cazul Andei, marcată de trăiri profunde, ce iau naștere între pereții casei de la munte, unde se confruntă cu problemele ale căror urme nu au murit niciodată. Față în față cu propria conștiință, Anda își scrie povestea în perioada când singura modalitate de comunicare în pandemie era telefonul și mediul virtual. Relația de prietenie cu Letiția dă naștere unei analize a impactului asupra tuturor – printr-o imagine a unei fărâme din trecut, înțelegem că suntem prezenți prin poveștile celor din jur, prin rolurile pe care le dobândim, prin pierderi și încercarea de a diminua distanța. Toate acestea lasă în urmă fărâme ale unor regrete și sentimente pe care Anda are curajul să le analizeze la bătrânețe, atunci când unii pot deveni egoiști, din cauză că sunt conștienți că nu mai au timp. Una dintre cele mai impresionante scene din roman, amintită și de Daria, este cea din spital, când aude cuvintele mamei: ,,Te urăsc’’. Astfel, toate poveștile din Voci la distanță se întâlnesc într-un amestec al fragmentelor și al poveștilor ce nu par a avea un punct comun, dar au o esență similară: o încercare emoțională dureroasă.

,,Relația părinți – copii este esențială. În roman am vorbit despre transferul de proprietăți, despre cei care pierd și câștigă. Scriitorii deseori nu spun despre meseria lor totul, dar oamenii te vor repetitiv.’’

Gabriela Adameșteanu afirmă despre Voci la distanță că dezbate tema suferinței pe care părinții o provoacă uneori copiilor fără voie. Ei au propriile suferințe, din cauza îndepărtării celor pe care i-au crescut, a rănilor pe care fiecare le poartă. Este o provocare pentru domnia sa, fiindcă se implică ea însăși în aceste „povești de viață” și chiar ajunge să fie personaj, pentru că atunci când trăiești realitatea romanului devii personaj în lumea ta. Ne-a dezvăluit că poate exista prietenie și solidaritate în lumea literară, ceea ce m-a surprins, pentru că fiecare lucru pe care un om îl face în această lume este comparat și deseori judecat la început, pentru că aduce în prim-plan ceva nou. E o lume competitivă, însă, mărturisește Gabriela Adameșteanu, dar competiția trebuie să fie cu tine, nu cu celălalt.

,,Mi-e greu să gândesc la nivel de generație, încerc să o fac individual, mai ales când este vorba de traume.’’

Gabriela Adameșteanu ne-a vorbit despre generația dumneaei. Au existat copii ai căror părinți nu simțeau presiune, nu aveau antecedente politice. Din păcate, generația noastră știe doar din cărți cum arăta România comunistă, realitatea anilor ’70, dar toți avem trauma pandemiei.

La sfârșit, m-am gândit încă o dată că este important să simțim ce citim, pentru că dincolo de forma pe care o ia istoria, putem cunoaște autenticitatea personajelor și suntem atrași de viață. Privind în jur, am remarcat fascinația colegilor mei. Gabriela Adameșteanu a devenit pentru mine mai mult decât o scriitoare; a devenit un om care ne-a vorbit, cu o sclipire în ochi, despre frumusețea vieții trăite prin literatură. (Teodora Giugula, redactor Alecart, clasa a IX-a, filo)

Noi, cititorii, ne-am preschimbat în această după-amiază în personaje. Privești în jur și cu greu poți deosebi chipurile, zâmbetele sau privirile care iradiază lumină și curiozitatea în Sala Studio J a Muzeului ,,Vasile Pogor”. Toți cei prezenți au devenit astăzi ei înșiși parte a  poveștilor Gabrielei Adameșteanu, iar personajele au devenit, la rândul lor, oameni. Dialogul purtat a depășit limitele impuse de relația cititor-scriitor, întâlnirea de astăzi reușind să devină, concomitent, o întâlnire dintre România comunistă și cea de astăzi, o întâlnire între trecut și prezent, o Românie în care se trăiește (și se scrie) o întreagă viață: cea a Letiției Branea-Arcan. Astăzi, pentru prima dată la Alecart, s-au discutat patru romane în cadrul unei singure întâlniri. Patru romane care sunt clădite în jurul celor mai umane sentimente: durerea,  dragostea, dezamăgirea. Astfel, viața însăși a curs, timp de câteva ore, prin frazele, imaginile și întâmplările tetralogiei scrise de Gabriela Adameșteanu.

,,Am încercat să fug de prea multe ori de meseria de scriitor.’’

Fuga de literatură nu se va solda niciodată cu un succes. Gabriela Adameșteanu este dovada vie a acestei afirmații. Scriitoarea mărturisește că atunci când începi să scrii ai nevoie de validare, pentru a ști că ceea ce faci se poate numi literatură (,,Scrierea cărții este asemenea construirii unei case, pui în fiecare zi câte o cărămidă.”). Pornind de la primul său roman, Drumul egal al fiecărei zile, un roman cu și despre suflete tinere, autoarea ne-a propus o întoarcere în timp, precum și descoperirea unuia dintre personajele sale de forță, Letiția. Gabriela Adameșteanu afirmă încă de la începutul discuției că viața unei cărți este complicată. Uneori, personajele iau naștere, sunt imaginate, chiar înainte de a fi așezate în pagină, așa cum este de altfel și cazul Letiției (,,Am imaginat-o pe Letiția înainte să o scriu. Viața unei cărți este complicată.”). Gabriela Adameșteanu nu ezită să evidențieze defectele personajului, ale omului pe nume Letiția, aducând în discuție greșelile acesteia, secretele și caracterul nu foarte luminos (,,Letiția este egoistă de la început. Este o persoană care se gândește deseori la ea. La început este privită mai bine decât merită. La final este privită mai rău decât merită.”).  Autoarea revine însă și la ceea ce a determinat-o pe Letiția să devină astfel: o oarecare teamă, o neîncredere specifică și un trecut ascuns adânc în propriul suflet: ,,Crescuse cu teamă, cu neîncredere. Când a avut încredere a pierdut-o, a fost trădată.’’.

,,Voci la distanță este și o carte despre câștig și pierdere.”

Deși în cadrul întâlnirii a fost abordată întreaga tetralogie, Voci la distanță, cel mai recent roman al autoarei, a reprezentat centrul discuției. Acesta aduce în fața cititorului o istorie palpabilă, modelată de timp și de durere, care lasă în urmă rămășițe ale trecutului. Este o poveste marcată de pierdere și de câștig, de relații interumane, de trecut în cea sinceră formă a sa, de oamenii care, deși nu au nicio putere, se declară învingători. Autoarea a mărturisit, când a fost întrebată despre trauma comună a generației sale, traumă resimțită și pe parcursul romanului, că îi este greu să privească din punctul de vedere al colectivității, mai ales când abordează un astfel de subiect: ,,Nu cred că avem o generație unitară. Mi-e greu să vorbesc din punctul de vedere al unei întregi generații. Gândesc individual, mai ales când este vorba de traume.”

,,Îmi dau seama că, într-o anumită măsură, și eu am ajuns personaj. De lumea literaturii nu poți scăpa.”

Ultima parte a întâlnirii a însemnat un dialog despre lumea literară, plecând de la poveștile și personajele create până la persoanele care fac parte din ea. Din punctul de vedere al scriitoarei, există multă solidaritate și prietenie în lumea literară, însă a amintit faptul că în literatură, ca în toate artele, concurența reprezintă o prezență permanentă: ,,Literatura, ca toate artele, este un teren de competiție.” Gabriela Adameșteanu a adus în discuție și felul în care oamenii percep imaginea ideală a autorului, precum și cel mai mare risc al literaturii, cel de a te repeta, de a te uita în urmă la tot ceea ce ai scris și de a relua idei și situații, chiar dacă nu ai această intenție: ,,Oamenii te vor repetitiv și mecanic. Riscul cel mai mare când scrii este să faci aceeași carte, să te repeți. Evit să mă uit în urmă. (…) Societatea îți oferă întotdeauna o presiune brutală.”.

Pornind de la patru romane diferite, mărturii a ceea ce a fost și gânduri despre ceea ce ar putea fi, a luat naștere un dialog viu, sincer, atât între autor și cititori, cât și între autor și propriile personaje. (Maria Ioana Oglinzanu, redactor Alecart, clasa a IX-a, filo)

*Puțini sunt scriitorii – și aici nu am în vedere scriitorii contemporani sau doar scriitorii români – în fața cărților cărora să simți că e dificil să explici de unde vine forța irezistibilă și soliditatea lumilor pe care le-au creat. Gabriela Adameșteanu este un astfel de scriitor. Pus față în față cu romanele sau cu volumele domniei sale de povestiri, simți că ceea ce spui e prea puțin față de densitatea, de adevărul uman și social, de realitatea pe care acestea o conțin.

S-a vorbit mult despre soliditatea universului pe care Gabriela Adameșteanu îl radiografiază, despre vocile perfect orchestrate, despre capacitatea de a jongla cu planurile narative și temporale, realizând deopotrivă o frescă a societății românești ce se întinde pe aproape un secol, a adevărurilor dureroase și a opțiunilor sau a limitelor impuse de schimbările de regim politic și de neașezarea românească, dar și de capacitatea de a schița din doar câteva linii un caracter, un destin. S-a vorbit despre acuitatea percepției și despre echilibrul și sobrietatea stilului. Totuși, nu cred că doar acestea sunt liniile de forță ale prozei Gabrielei Adameșteanu. Ele vin dintr-o realitate mai profundă: oriunde ai deschide volumele domniei sale, vei recunoaște fără greș amprenta și lumea scriitoarei. Vei recunoaște perfectul echilibru între detașare și trăirea personajului, între cenușiul sau firescul drumului egal al fiecărei zile, care nu exclude însă traume și adevăruri dureroase. Vei recunoaște ceea ce știi deja, dar care acum, la lectură, dobândește o altă consistență. Romanele sale nu sunt o oglindă care captează realitatea vieții, ci o lume în sine, în care te miști și trăiești împreună cu personajele Gabrielei Adameșteanu și din martor devii tu însuți parte din ele.

Întâlnirea de astăzi înseamnă, pe de o parte, întâlnirea cu o Românie despre care generația voastră nu știe decât din cărți, dar și cu România pe care o cunoașteți și care a trecut prin pandemia de covid 19. Dar nu e vorba doar de România comunistă – termen generic, ce a ajuns să uniformizeze o realitate mult mai complexă decât aceea pe care manualele de istorie sau cele mai multe dintre romanele autorilor contemporani o prezintă. Mergând pe urmele Letiției și ale familiei Branea, descoperim România anilor dinainte de regimul Antonescu, a legionarilor și România de după venirea regimului comunist la putere, realitatea anilor `50-`60, dar și pe cea a anilor `70 și, mai târziu, a ultimilor ani ai regimului Ceaușescu. Descoperim apoi anii `90-2000 și ceea ce am trăit de curând. Prin ochii celor care au rămas și au trăit dezamăgire după dezamăgire, precum familia Morar din Fontana di Trevi sau prin ai celor care s-au adaptat, mai mult sau mai puțin, așa ca Anda Dragomir din Voci la distanță. Prin ochii celor care au plecat: disidenții regimului ceaușist și alții care au profitat de pașaportul obținut, ca Petru Arcan, cinic și resentimentar sau cei precum Claudia, împinsă, după violențele din Piața Universității, de dorința de a-și lua revanșa față de țara părinților și plecând fără a mai privi înapoi altfel decât cu o anumită condescendență. Sau, în Voci la distanță ca cei doi copii ai Andei, Delia și băiatul, plecați pentru a-și face un trai mai bun sau pentru a se elibera de o traumă și trăind o viață neașezată.

Întâlnirea de astăzi înseamnă, în egală măsură, întâlnirea cu Letiția Branea, căsătorită Arcan. Letiția din Drumul egal…, adolescenta timidă, revoltată și înspăimântată de gândul că nu are voie să se împotmolească asemenea unchiului Ion, sufocată de exasperarea că ei nu i se va întâmpla nimic deosebit. Letiția din Provizorat, tânăra femeie care pendulează între căsătoria tot mai formală cu Petru Arcan și relația cu Sorin, colegul de serviciu pe care abia după mulți ani și un avort îl va putea vedea așa cum este: un bărbat moale, la care timiditatea de adolescent întârziat s-a transformat în indiferență și egoism. Letiția din Fontana di Trevi, detașată de Bucureștiul din care plecase, dar care se reîntoarce pentru a vedea dacă poate obține vila unchiului Caius sau alte proprietăți ale familiei care îi pătase odinioară dosarul. În fine, Letiția, vocea de la distanță cu care Anda Dragomir vorbește la telefon și pentru care scrie întâmplările acelei veri petrecute la hotelul turiștilor străini de pe litoral. Letiția pășește prin vârste, se schimbă odată cu experiențele acumulate, își abandonează pieile și caută altele noi fără a putea scăpa de cicatricile lăsate de experiențele traversate. Se transformă, e vie, e un om de carne și sânge. Letiția Gabrielei Adameșteanu nu e atât un personaj literar, cât un om urmărit în devenirea lui. Un om asupra căruia viața și-a pus amprenta și care l-a transformat așa cum nu ai fi crezut că se poate întâmpla (în literatură, nu în viață) cu tânăra care ajunge din casa unde stă cu mama și cu unchiul Ion la București și, mai târziu, la Neuvy. O femeie care duce cu sine oamenii, întâmplările și întâlnirile pe care viața i le-a scos în cale.

Să facem un exercițiu de imaginație. Luați o fotografie din tinerețe a bunicii. Pe chipul de atunci veți găsi prea puțin din ceea ce a devenit între timp copila transformată în bătrână. Între acum și atunci e o viață. Între Letiția Branea și Letiția Arcan se află o viață, două regimuri politice, o istorie de familie complicată și nenumărate bătălii: unele pierdute, altele câștigate.

Așadar, nu în manualele de istorie și nici în literatura despre comunism și tranziție nu veți găsi pulsând viața așa cum a fost. Aproape un secol – cu oamenii și realitățile lui – stă viu în tetrologia Gabrielei Adameșteanu. Nu cred că există un alt scriitor care să fi făcut pentru cititorii lui ceea ce a făcut Gabriela Adameșteanu pentru ai săi. M-am gândit la Milan Kundera sau la Ismail Kadare, ambii scriitori care radiografiază realitatea din țările lor, aflate sub același regim opresiv și cunoscând aproape aceleași realități sociale și politice. Totuși, niciunul nu lucrează cu același personaj pe care să-l poarte printre vârste și de care să lege mereu alte și alte destine, întâmplări, schimbând unghiurile, evitând tușele alb-negru, lăsând viața să curgă în toată amploarea și complexitatea ei. (Nicoleta Munteanu, coordonatoare ALECART & profesoară la Colegiul Național Iași)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!