TOP 3 X 3 – cărți citite în 2023. De la veghe & praf la frânghia înflorită & voci (IV)

Dacă literatura e miraculoasă, nu-i fiindcă explorează/ omul – ci-l inventează. (Radu Vancu -Kaddish)

Luiza SFÎCĂ: Anul 2023 a însemnat pentru mine o serie vlăguitoare de morți și de renașteri, conștientizarea, aproape rușinoasă, a propriei slăbiciuni în fața schimbării și a timpului. A fost un an al voinței de a face câteva sacrificii pentru a mă cunoaște un pic mai mult și al puterii de a lăsa trecutul în urmă. A fost un an deosebit nu prin răspunsurile le care mi le-a dat la întrebări vechi, ci prin modul în care m-a ajutat să accept lipsa de răspuns pentru a ridica întrebări noi. Iar printre toate acestea, mi-am dat seama că numai cuvântul poate să mă țină la suprafață, aproape de propriul suflet, că doar prin poezie pot îngheța incertitudinea copleșitoare într-o formă concretă și că cea mai pură și mai sinceră oglindă în care pot privi nu încape în sticlă și în rame de plastic, ci într-o foaie de hârtie. Astfel, în 2023 am explorat nenumărate oglinzi. Odată cu debutul vieții de licean, am descoperit opere scrise în stiluri noi, marcând diferențe relevante față de registrul meu obișnuit de lectură. Am înțeles plurivalența literaturii și multitudinea formelor în care se poate prezenta și prin care ea întoarce mereu cititorul la sine. Au fost multe cărți precum cioburile unei oglinzi mai mari pe care trebuie să le pun cap la cap pentru a-mi descoperi reflexia. Vreau să ofer un omagiu sanctuarului meu de frumusețe din 2023, prezentând trei opere care, împreună, m-au ajutat să mă găsesc pe mine.

1.De veghe în lanul de secară, J.D Salinger

Iremediabila și insuportabila singurătate: romanul oferă o introspecție captivantă a perspectivei unui tânăr cinic și încărcat de ură asupra lumii, viziune umbrită de vălul greu al tristeții, al plictiselii incurabile, al respingerii și al trecutului care îl bântuie pe Holden la fiecare pas. Cum poate să prindă viața culoare într-o lume atât de falsă și ireversibil infectată de meschinăria pe care numai omul ar fi în stare să o producă? Depersonificând (nu intenționat, ci aproape din instinct), pe mulți dintre indivizii pe care îi întâlnește, Holden îi reduce la tipuri snoabe, ciudate, predictibile și plicticoase, ridicând un zid de răceală și de lipsă de așteptări între el și restul lumii – o lume cenușie, care nu i-a oferit nimic și în care comportamentul uman l-a debusolat și l-a speriat și chiar l-a înfricoșat de moarte la un moment dat. O poveste percutantă prin simplitate și brutala ei realitate, ce a oferit cămin sufletului multor generații de tineri și care nu a eșuat în a mă sensibiliza și pe mine. Un personaj atât de vulnerabil și de care m-am apropiat atât de natural, atât de unic, de imposibil de confundat, Holden Caulfield se află într-o căutare fără de speranță a unui loc pe care să îl numească „acasă”, acesta găsindu-se, în forma sa perfectă și râvnită, numai în plăsmuirea unui lan imaginar de secară, ce nu va tremura niciodată altfel decât în hotarele fanteziei sale.

2.Kaddish, Radu Vancu

Cuvinte care pulsează asemenea sufletelor vii în trupurile moarte din groapa comună; poezia lui Radu Vancu taie și disecă zbuciumările sufletului, puseurile sale de neputință și de suferință zadarnică, captează și se afundă tot mai mult în umbre pentru a scoate la iveală frumusețea. Am privit prin Kaddish drept către un imn al omului și al inimii pe veci dăinuitoare – un omagiu față de artă și față de suflet. Kaddish cuprinde nenumărate reveniri din moarte, ridicări acute ce conduc din nou la prăbușiri: Doar pentru că scriu asta nu înseamnă că sunt viu, intonând dragostea ca unic instrument de absolutizare a existenței umane. Volumul acesta m-a fascinat nu prin abilitatea omului de a renaște prin cuvânt, ci prin puterea cuvântului de a-l cuprinde pe om, de a oferi un sens haosului dinăuntrul său. Poezia lui Vancu nu creează frumosul, ci îl descoperă pe acela deja existent, conduce cititorul într-o incursiune a suferinței, a inimii și a umanității cu care am fost blestemați, îl afundă în frică și în gropi comune, în fuga față de lumea în care e mai bine să fii mort decât viu, pentru a-l scoate, în final, la suprafață, unde lumina strălucește și mai puternic, de parcă nu ar fi plecat niciodată. Poemele din Kaddish mă întorc la mine și la propria inimă nemuritoare, obiect atât al salvării, cât și al autodistrugerii, mă fac să privesc înăuntrul meu și în adâncul propriei umanități pentru a ieși din groapa comună în care am căzut și eu odată cu alții. Kaddish răstignește pe pagină ruinele uneia sau chiar ale mai multor ființe: ruinele unor vieți, ale unor morți, ale unor inimi care dăinuie zadarnic… și îndeamnă la renaștere.

3.Sunt oare un călău?, Lilia Calancea

Criza identității și dovada dualității omului: romanul Liliei Calancea atinge profund sensibilitatea cititorului, sfârșind prin a-i împrumuta un o mică parte din durerea provocată de lipsa umanității; se decupează magistral un fragment din teroarea ororilor din lagăr, sentiment ce a ucis nenumărate suflete înainte de moartea trupească, sentiment care a lăsat în urmă, chiar și după sfârșitul coșmarului, inimi moarte în trupuri vii și umbre în loc de oameni. Frica și nesiguranța Margaritei picură de pe pagină precum sângele negru și bolnav al victimelor de la Treblinka. E o poveste ce s-a scufundat cutremurător în adâncul ființei mele, a adus la viață tremurul miilor de suflete nevinovate, întinate și călcate în picioare, inimi intoxicate de lacrimi și de aburul morții, stafiile victimelor neîndreptățite, atât prizonieri, cât și călăi. Tu de ce crezi că purtăm uniforme negre? Fiindcă suntem îngerii morții. Lilia Calancea amintește că infernul nu trebuie să fie niciodată dat uitării. Odată cu el, vor reveni din moarte și femeile goale cu pruncii neștiutori uciși înainte de vreme, și bunul Iașa, și nefericita care vede în costumele gardienilor otrăvitoarea cămașă a lui Nessus. Vor reveni printre flori de lupin și mere aromate. Vor reveni pentru că există un caiet care a păstrat oroarea. Și o fotografie. Este o carte a omului care scrie poezie, iar apoi arde cadavre în cuptoarele din lagăr, o carte care, pentru mine, a continuat și dincolo de ultima sa pagină prin noile frământări pe care mi le-a trezit. Un omagiu adus celor ce au suferit pe nedrept. O amintire dureroasă, emoționantă, relatată captivant și, din unele puncte de vedere, relevantă chiar și în ziua de azi, căci până și fantoma acestor evenimente ne poate face să repetăm, cu disperare, strigătul călăilor, victimelor și al călăilor-victimă de la Treblinka: UNDE NAIBA E DUMNEZEU?

(Luiza Sfîcă este elevă în clasa a IX-a, filo, la Colegiul Național Iași.)

Radu Vancu, Antonio Patraș discutând despre Kaddish la Întâlnirea Alecart ce deschidea seria evenimentelor dedicate celebrării a 15 ani de Alecart (septembrie 2023)

Ionela-Claudia BULEU:

1.Ca să nu se aleagă praful de toate – Cosmin Perța 

Când voința moare, corpul încă mai luptă. Unii dintre noi nu trăiesc, supraviețuiesc, nu iau decizii, urmează instincte, nu au viitor, doar prezent.

Samson, un personaj care trăiește pentru a nu muri și care și-a lăsat instinctele să preia locul rațiunii, este un marginal, un bătăuș, un om de care, în general, ne-am feri în orice circumstanțe. Și totuși, e viu, unul ca mulți alții, cu o poveste pe care Cosmin Perța o spune nuanțat și credibil, prezentând, în același timp, o realitate pe care generația noastră nu o cunoaște aproape deloc, aceea a anilor `90 – lumea generației părinților noștri, a unui timp dur, violent, în schimbare. Samson nu simte durere fizică, dar asta nu înseamnă că este ferit de suferință. E suficientă amintirea iubirii mamei și apoi pierderea ei, momentul în care aceasta s-a urcat într-un tren și a venit înapoi bucăți – mama, Samson, câinele care se lasă călcat de tren, una și aceeași suferință, doar formele manifestării ei sunt diferite.

Ca să nu se aleagă praful de toate este o carte care ar trebui citită de fiecare dintre noi pentru a înțelege că nimic nu este întâmplător și că pe toți ne urmărește ceva din trecut, că acționăm (și) în funcție de cele mai percutante experiențe din viața noastră.

2.La Caracas va fi mereu noapte – Karina Sainz Borgo

A trăi se transformase în a pleca la vânătoare și a te întoarce viu acasă. În asta constau acțiunile noastre cele mai elementare, inclusiv cea de a ne îngropa morții.

Ce scop mai are viața când lumea din jurul nostru e complet distrusă, când bunătatea se transformase în capriciu?  Ce rost mai are să trăiești când știi că tot ce reprezintă fericire a fost luat și că orice speranță ți-a fost năruită? De ce să lupți pentru ceva ce știi ca nu îți mai aparține? Cu acest mister rămânem pe tot parcursul romanului La Caracas va fi mereu noapte, de Karina Sainz Borgo, roman în care Adelaida trece printr-o serie de întâmplări cu totul neașteptate după ce își înmormântează mama. Volumul ne prezintă viața celor ce trăiesc ca Adelaida, a celor care doar supraviețuiesc, cărora li s-a luat libertatea și bucuria de a trăi.

La Caracas va fi mereu noapte arată esența animalică din fiecare, analizează până unde am putea merge pentru a supraviețui și ne avertizează asupra oricărui sistem dictatorial, asupra formelor opresiunii, clamând că într-o țară în care dezumanizarea s-a instaurat, bunătatea nu poate decât părăsi zona.

3.Pădurea spânzuraților – Liviu Rebreanu

Moartea nu-i pedeapsă. Viața e pedeapsăMorții sunt cei mai fericiți fiindcă ei cel puțin au pus crucea tuturor durerilor.

Apostol Bologa e un tânăr care se înrolează pe front fără a ști ce înseamnă războiul, din datorie, dar și din dorința de a-i demonstra Martei ceva. Nu are un crez, ci o suită de convingeri, înfășurate ca foițele de ceapă în jurul unei conștiințe pe care nu o descoperise încă. Trimis cu regimentul pe front românesc, începe să simtă neliniște și vinovăție. Iluminările sunt succesive, dezertarea, singura soluție, confruntarea cu sine, necesară. Nu există opțiune. Nu în viața de aici, nu în realitatea războiului, nu în afara propriei conștiințe. Există doar lumina albă, tremurătoare, convulsivă. Eliberatoare. Deși cu un final previzibil, romanul m-a făcut să plâng, întrebându-mă: „Și acum, ce?”.

Poate experiența personajului nu ni se mai pare actuală, dar, la un moment dat în viață, în fiecare dintre noi există un Bologa pus să aleagă între ce este bine și ce este comod. Iar dacă spiritul nostru civic funcționează, vom fi condamnați ca Bologa, dar vom fi împăcați cu viața pe care am ales-o.

 (Ionela-Claudia BULEU este elevă în clasa a X-a, mate-info, la Colegiul Național Iași.)

Întâlnire Alecart cu Cosmin Perța

Ana Maria CONSTANTINESCU:

1.Carnetele duducăi de marțipan (Antologie) Doina Ioanid

Asemenea răsfoirii unui album foto, am pătruns în universul suprarealist al poeziilor Doinei Ioanid și am întâlnit perspective surprinse în diferite momente ale vieții, toate marcate de aceeași voce feminină care pare a trăi ca o străină în propria viață. Antologia apărută la editura Charmides mi-a permis să descopăr mai mult decât un singur volum de poezie care să concentreze experiența unei singure vârste. Pagină cu pagină, m-am depărtat de ceața luminoasă a copilăriei și m-am apropiat de femeia care își resimte îmbătrânirea ca o extensie a sa, ca o ,,aricioaică” ce îi rămâne alături cu loialitatea unui prieten și care lipește peste regretele adunate un petic al resemnării, al acceptării lumii. M-am apropiat, de fapt, de mine însămi, deoarece prin poemele sale, Doina Ioanid a pus un semn de corespondență între mine și reperele vieții sale: vremea să poarte cercei, să învețe să fie femeie (duducă de marțipan), să iubească, să piardă pe cineva drag care îi aduce aminte de copilărie și să confrunte cu trupul trecut de vârf ce își începe decăderea, toate sunt momente ale vieții trăite universal și, prin vocea poetei, se aud, de fapt, poveștile tuturor femeilor. Prin stilul lucid, totodată visător, de a privi lumea la începutul poeziei sale, apoi prin simplitatea versurilor ce apasă spre ultimele sale volume, poeta construiește meticulos un puzzle al singurătății, al înstrăinării de propriul corp, al tristeții care rămâne permanent ca un țiuit în ureche de-a lungul vieții.

2.Frânghia înflorită – Radu Vancu

Ce-ți spune unul dintre morții tăi/ cei mai dragi, cel mai iubit dintre morți,/ când te lasă inima să-l visezi. Numai așa poate începe un joc de rol în care fiul își asumă vocea tatălui stins și oferă un sens tuturor clipelor când i-a simțit privirea, prin versuri scrise ca după dictare. Volumul lui Radu Vancu surprinde încăpățânarea celei mai profunde răni a trecutului de a continua să pulseze ritmic în interior. Și fiindcă ea nu poate fi închisă vreodată, omul încearcă să îmblânzească durerea, să o manevreze astfel încât să devină pansament. Există multă singurătate în iubirea fiului pentru tată, ea însă este în egală măsură cea care îl îndeamnă pe poet să construiască o lume a celor pierduți, a morților vii, de unde ei pot urmări inimile zvâcninde de viață ale celor dragi. O lume către care să se îndrepte și din care să provină toate semnele că niciunul nu a uitat de celălalt.

Speranța alinătoare este cea care reușește să transforme vidul în posibilitate, să plaseze un suflet de care să se ciocnească sunetul suferinței fiului și să înflorească o frânghie strânsă legată (și gâtuită) de viață.

3.Voci la distanță – Gabriela Adameșteanu

Când nu exista o altă cale, ne umplem viața cu povești spuse de la distanță, de la o distanță fizică sau de la o distanță pe care o instaurează timpul între noi și oamenii ce joacă în amintirile noastre. În context pandemic, Anda, o mamă pensionară ce s-a izolat în munți din cauza virusului, își trăiește zilele recuperând momente din cele două căsătorii, anii de muncă în spitalele românești din comunism, copilăria tulburată de tatăl ce nu se ferea de educația prin lovitura curelei și speranța neîncetată de a-și revedea fratele geamăn dispărut în tinerețe, pentru a i le povesti la telefon uneia dintre puținele prietene ale sale. Este un roman al suferinței cotidiene despre familii, despre tineri și despre bătrâni, despre oboseală și responsabilitatea de a fi părinte, un roman despre boală și iubire, despre omul care, deși izolat de viața așa cum o știa, nu se oprește din a trăi, chiar și numai din amintiri.

(Ana Maria CONSTANTINESCU este elevă în clasa a XI-a, științe, la Colegiul Național Iași.)

Gabriela Adamașteanu & Nicoleta și Emil Munteanu, după o Întâlnirea Alecart la FILIT

  • Alte preferințe ale liceenilor din Alecart puteți citi AICI, AICI și AICI, Topul Nicoletei Munteanu, coordonatoare Alecart, îl puteți citi AICI.
Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!