Elevii sunt tineri veșnic și profesorii au viziune. Ba nu. Profesorii sunt veșnic tineri și elevii au viziune. Ba nu. Cu toții suntem veșnic tineri și avem viziune. (Horia Corcheș)
La (și prin) Boovie am (re)descoperit că inițiativele frumoase se hrănesc cu energie. O energie unificatoare care adună laolaltă oamenii curioși din toate colțurile țării și trezește spiritul adolescentin din toți cei care nu i-au uitat încă farmecul. Pe drumul spre Focșani, în compartimentul nostru răsunau alternativ, obsesiv aproape, Michael Jackson cu They don’t care about us și Boney M. cu One way ticket, deși, în locul în care mergeam, tuturor le păsa de noi și aveam din nefericire deja cumpărate biletele de întoarcere. Am izbucnit în râs în fața uimirii stângace a controlorului de bilete, care s-a uitat nedumerit la noi și nu înțelegea cum dintr-un tren care merge spre București, trei sferturi oprește la Focșani. Cum nu puteam să-i explicăm în puține cuvinte complexitatea fenomenului Boovie, m-am gândit în sinea mea că, dacă am mers pe urmele Zairei de la Strehaia la Timișoara, până în Praga și în America prin intermediul lecturii romanului lui Cătălin Dorian Florescu și transpunerii lui într-un book-trailer, este absolut firesc să o urmăm până la Focșani, orașul minune al festivalului Boovie.
Despre această spumoasă și aditivă spirală, cum o numea emoționat Doru Căstăian în ultima zi, a oamenilor mari și mici deopotrivă, celebri sau aspiranți la celebritate, scriitori mișto și cititorii lor la fel de faini, nu pot să vorbesc, așadar, decât la superlativ și cu melodia Unstoppable de SIA în căști, care s-a auzit motivațional pe repeat în toate zilele înainte de vizionarea fiecărei secțiuni de book-trailere – modalitate care sper că mă va (re)aduce #closetoboovie, măcar pentru câteva ore încă. Am privit împreună crescând frumos și prinzând rădăcini germenii unei idei provocatoare, care nu doar că ne-a entuziasmat din prima secundă, dar ne-a și inspirat să creăm un produs propriu și să ni-l asumăm până la capăt, iar pentru toate amintirile pe care ni le-a oferit acest cadru frumos și primitor al orașului gazdă, cu care ne-am familiarizat imediat, voi rămâne mereu recunoscătoare întregii echipe Boovie. Timp de trei zile a fost ca și cum întreaga ființă mi s-ar fi redus exclusiv la simpla bucurie de a citi, a juca, a mima, a filma, a viziona și a râde, ca și cum tinerețea noastră ar dura veșnic și chiar durează veșnic dacă o privești cu o anumită intensitate (Ștefan Manasia), intensitate cu care am învățat să trăim și să privim lumea din jurul nostru prin intermediul emoției, al oamenilor creativi care ne-au ghidat și al experienței copleșitoare pe care acest festival ne-a oferit-o.
Pentru că, într-adevăr, Boovie poate modela caractere, în sensul în care ne ambiționează să ne depășim constant limitele, să credem într-adevăr că, pentru patru minute și jumătate cât durează un trailer, da, suntem actori, regizori, scenariști, artiști adevărați. Și că într-o astfel de producție fiecare are rolul său și nimeni nu poate străluci de unul singur. Dar, mai presus de atât, suntem noi înșine. Suntem expansivi, gălăgioși, curioși și avem nevoie de timp și de spațiu pentru a experimenta, iar momentul în care lumea rezonează cu creația ta este încă o dovadă în plus că, împotriva preconcepțiilor, nu suntem nici o generație blazată, nici una lipsită de valori, ci suntem aceeași adolescenți cu vise mari, cu genți încărcate de cărți atârnând pe umeri și cu o cameră de filmat în mâini dintotdeauna, gata să luăm cu asalt lumea care nu se lasă descoperită din prima. Ce m-a atras încă de la început în acest proiect a fost vitalitatea lui, originalitatea și încrederea pe care organizatorii, în frunte cu doamna Carmen Ion, au avut-o în noi, generația blamată de majoritatea adulților. Ne-a responsabilizat această încredere și presiunea concursului ne-a încurajat să visăm, să dăm contururi noi aspirațiilor și temerilor noastre, să ne bucurăm de tot ceea ce este la îndemâna noastră și ignorasem până acum fără să vrem.
Mă bucur că am acceptat invitația colegilor mei de a participa alături de ei la acest festival, întrucât a deschis oportunități pe care altfel le-aș fi ratat. Întreg procesul realizării trailer-ului a fost o surpriză pentru mine, am învățat să filmez mai bine pe parcurs ce înregistram scene, iar abilitățile mele de editare video s-au îmbunătățit abia în momentul în care am pus toate scenele cap la cap, până atunci lucrând doar la proiecte de dimensiuni mai mici. Dacă inițial cunoșteam câteva dintre persoanele cu care urma să lucrez de la diferite evenimente din cadrul școlii sau din trupa de teatru, de această dată i-am descoperit altfel. Fiecare cu ideile sale regizorale a trecut prin toate personajele, ba chiar unii interpretându-le la filmări pentru a le demonstra celorlalți viziunea lor asupra acestora. Înregistrările „bloopers” de la finalul trailer-ului conturează diferitele personalități care au reușit să se îmbine pe parcursul filmărilor, dar care, în mod ludic și inovativ, s-au diferențiat. După îndelungate conversații despre festival și experiența trăită în cadrul acestuia, prin tren sau în serile de festival, cu toții am înțeles că am trăit o experiență minunată. (Teodora Iftime)
17 mai 2019
Cele dintâi emoții ale Festivalului – Concurs Boovie le-am trăit încă din prima seară, odată ce am pășit pragul Ansamblului Folcloric ,,Țara Vrancea” pentru Festivitatea de Deschidere, unde am început să realizez că, indiferent de rezultatul pe care îl vom obține, noi am ajuns până aici, munca pe care am depus-o pentru a filma cele 4 minute va putea fi văzută și de alții pe marele ecran, trailer-ul la Zaira lui Cătălin Dorian Florescu al echipei The Originals va putea fi apreciat sau criticat, adică va ieși oficial în lume. Atmosfera boovistă din cinema-ul Balada, care se încingea tot mai mult odată cu apropierea deschiderii festivalului, nu lăsa loc pentru a simți oboseala drumului lung pe care l-am parcurs. Entuziasmul cuprindea fiecare participant, profesor, autor sau organizator care se afla în sală, fericirea de a fi în mijlocul acțiunii nu puteau fi exteriorizată altfel decât prin șoaptele nenumărate, printr-un tumult care încerca în zadar să își mențină echilibrul; am înțeles repede că asta înseamnă a fi, a te simți și a trăi Boovie. (Olga Scripnic)
Seara de festival a continuat cu vizionarea spectacolul de teatru Shakespeare SRL (un Shakespeare redus la limită, în ipostazele sale autentic românești). În ansamblu, o mare parte dintre operele shakespeariene au fost reinterpretate într-o manieră modernă, comică, rezultat al dorinței actorilor de a face opere precum Hamlet sau Titus Andronicus cât mai accesibile publicului tânăr. Paradoxal, toate tragediile s-au transformat astfel în comedii, ajungând la limita unei satirizări, a unei ironii subtile sau mai puțin subtile, inclusiv nemuritorul monolog A fi sau a nu fi îmbrăcând o cu totul altă formă. Mi-au plăcut complexitatea spectacolului în sine, glumele nevinovate ale actorilor lansate către norocoșii spectatori din primul rând, cât și regăsirea muzicii rock a anilor ‘90, melodiile lui Elvis Presley pe fundalul interpretării actoricești. Cele mai faine momente au fost cele în care actorii au interacționat direct cu publicul, astfel fiecare dintre noi reușind să înțeleagă o parte din ceea ce înseamnă să fii în ipostaza personajului Opheliei din Hamlet și drama existențială pe care o trăiește permanent personajul. Spontaneitatea, dinamismul și jocul actorilor ce treceau atât de subtil de la o stare la alta, dintr-o glumă în alta, cât și efortul și pasiunea depuse (fiindcă nu e ușor ca doar 3 oameni „să acopere” cele mai importante opere ale lui Shakespeare și să le concentreze într-un singur spectacol omogen) au făcut ca această experiență să fie una memorabilă din toate punctele de vedere. (Monica Ursache)
În prima noapte resimțeam acut acel spirit de tabără, când grupul stă la povești și există doar secunda aceea interminabilă, când îți dorești să se oprească timpul în loc definitiv și să rămâneți cu toții cu râsetele încremenite pe față. Știam că în dimineața următoare urma să înceapă concursul cu secțiunea romanului Zaira și încercam din răsputeri să ne oprim din anticipat ce va urma. Când scriam acest articol și eram într-un major impas datorat imposibilității de a reda cât mai fidel toate emoțiile pe care le aveam în momentul anunțării difuzării trailer-ului nostru, am fost bucuroasă să primesc impresiile Mălinei Curpăn despre cum a perceput ea tensiunea ce ne învăluia pe toți și eliberarea de aceasta la workshop-ul ce a urmat.
18 mai 2019
Palmele încep să îmi transpire, bătăile inimii devin alarmant de rapide, nu reușesc să controlez tremurul enervant care a pus stăpânire pe întregul meu corp, iar gândurile (după ce au fost un haos total toată dimineața) sunt reduse la tăcere de proiecția de dimensiuni cinematografice din fața tuturor spectatorilor. Obișnuiam să asimilez toate aceste simptome cu minutele interminabile dinaintea începerii unui examen sau a unei teze, în care totul se reduce la a aștepta și a te metamorfoza într-o ființă aflată la un apogeu al disperării (sau, cum o numeam eu, apocalipsă interioară). Nu îmi imaginam că freamătul întregii atmosfere din acea zi mă va afecta atât de puternic și că va duce la o oprire involuntară a respirației, la valul de gânduri imposibil de controlat în momentul în care trailerul echipei noastre a rulat în fața tuturor participanților de la Boovie și a juriului. Este ceva greu de descris, pentru că ceea ce am simțit atunci este unic. Știi cum m-am simțit? Ca atunci când trailerul tău este văzut de o întreagă sală și pe parcurs mai auzi câte un „uau”…
Lumina care apărea în toată bezna și în care eram reflectați noi, înfățișând o altă viață, fiind alte persoane, m-a făcut să cred cu adevărat în viața grea a Zairei, în personalitatea ei puternică, m-a făcut să cred în existența lui Zizi, a lui Dumitru, în searbăda mătușă Sofia, în mama ei delăsătoare, Ioana, dar și în iubirea ei adevărată pentru Traian. Deși știam trailerul, îl văzusem doar de nenumărate ori înainte de proiecție, deși știam scenele pe de rost înainte să formeze un întreg, în acel moment îl vedeam cu alți ochi. A fost pentru prima dată când am reușit să văd dedublarea întreagă, să mă văd pe mine și, în același timp, să știu că nu sunt eu. (Olga Scripnic)
Îmi venea să plâng, să râd, să îmbrățișez strâns pe cineva, dar nu am mai avut timp să schițez vreun gest, pentru că, după ce lumina neoanelor a luat locul întunericului din timpul vizionării, au început aplauzele; unele energice, la care nu mă așteptam sau poate nu am mai reușit să anticipez acele minute de după trailer, cumva să îmi dau un spoiler al imaginii momentului respectiv. Ca și cum nu ar mai fi existat un după și am fi încremenit cu toții în acea secundă eternă. Poate așa aș fi împiedicat tumultul interior, câteva lacrimi de fericire… Am simțit satisfacție, mândrie, iar reacțiile celor din sală au făcut să dispară inevitabilele gânduri negative ce îmi tot dădeau târcoale. Amintirea acelor 5 minute (și a întregului festival) nu își va pierde din intensitate și va persista la fel de consistentă mult timp de acum înainte. Cred că așa ceva poți să simți doar la Boovie.
După orele intense de dimineață (în care am vizionat trailerele de la cărţile Zaira şi Fetiţa care se juca de-a Dumnezeu), am participat la workshop-ul lui Alex Marinică, De la regizor la autor. Recunosc că mi-am imaginat diferit modul în care vor decurge cele două ore, dar la sfârșit nu am fost dezamăgită de ceea ce a rezultat. Numai două aspecte ar putea fi îmbunătățite: informațiile au fost condensate într-un timp potrivit, numai că întrebările care puteau fi puse erau relativ puține la număr, așa că secțiunea intercalată între slide-uri – denumită (simplu) Întrebări – nu era necesară; în afară de asta, s-ar fi putut găsi o modalitate alternativă în care să fie implicat și publicul în prezentare, să se capteze altfel atenția, întrucât (deși informațiile furnizate erau foarte interesante) în unele momente oboseala își spunea cuvântul și pentru câteva secunde, eu cel puțin, mă simțeam învăluită de o liniște plăcută, necesară; tânjeam după acel moment de respiro. Făcând abstracție de acestea, prezentarea a fost super și mi-a stârnit curiozitatea, întrucât se axa pe modul în care filmele vechi le influențează puternic pe cele de astăzi și Alex Marinică ne-a vorbit despre regizori ale căror nume sonore au un ecou în toată istoria cinematografiei. Masayuki Suzuki, cel care a reușit să iasă din tipare prin impactul vizual al culorilor folosite în diferite momente de maximă tensiune (recognoscibilul contrast alb-roșu), Quentin Tarantino, cu subiecte satirice și cunoscute pentru umorul negru (Pulp Fiction sau Inglourious Basterds), Buster Keaton, celebru pentru filmele sale mute, pentru expresia sa stoică și efectele speciale netrucate, Ridley Scott, cu Alien, Blade Runner sau Gladiatorul, Sergio Leone, care reușește să creeze impresia de acțiune previzibilă (doar impresia) și Sergei Eisenstein, cu Alexander Nevsky. Alex Marinică ne-a familiarizat cu o mică, dar semnificativă parte, din istoria cinematografiei și mi-a deschis apetitul pentru vizionarea filmelor care nu aparțin contemporaneității. (Mălina Curpăn)
A doua zi de festival s-a încheiat cu vizionarea de trailere pentru romanul foarte îndrăgit de alecartieni, Vara în care mama a avut ochii verzi. Aveam atât de multe așteptări de la această secțiune, încât am fost cu toții niște spectatori exigenți, care așteptau încordați acel moment de maximă intensitate în care să se regăsească întreaga sensibilitate impregnată de scriitura Tatianei Țîbuleac, cu atât mai mult cu cât în numărul 22 al revistei, abia apărut și pe care-l purtam mândri cu noi, i-am luat scriitoarei un interviu… Ne-am bucurat în ultima zi pentru echipa Infine, de la Colegiul Unirea din Focșani, care au câștigat Marele Premiu Boovie, nu doar pentru că trailer-ul lor era desăvârșit realizat tehnic, ci, mai ales, pentru că eu, personal, simțeam nevoia de a le mulțumi pentru viziunea inedită asupra esenței cărții pe care au împărtășit-o cu noi și care m-a făcut să-mi dea lacrimile în timp ce retrăiam emoția parcurgerii romanului Vara…
19 mai 2019
Orice experiență are și un sfârșit – acest gând mă însoțea la începutul ultimei zile de festival, atunci când eram pentru ultima dată (în acest an! Atenție, Boovie, la anul ne reîntâlnim!) la Boovie, de acestă dată tot într-o așteptare, doar că era cea a workshop-ului Anei-Maria Rusu. Cu zâmbet și convingerea că nu există copil fără ureche muzicală sau creativitate și că acestea trebuie dezvoltate, Ana- Maria Rusu a reușit ușor să anuleze distanța dintre vorbitor și ascultător, provocându-ne să… ne jucăm. Mesajul era clar: într-un joc pentru copii adulții fac mai multe greșeli decât cei mici. Nu știu de ce, dar probabil că cei maturi uită să se distreze sau își doresc să o facă bine. Boom, snap și clap-urile, melodia care poate fi produsă cu ajutorul unei hârtii de copt ne-a oferit doza de energie necesară pentru o zi întreagă, m-a făcut să înțeleg cât de important este să faci ceva din simplă plăcere și că nu este necesar să o fac bine, mult mai prețios fiind momentul în care am simțit satisfacția și gustul a ceea ce fac. Boomwhackers-urile și clopoțeii au fost o altă încercare la care am fost supuși și care a reușit să ne readucă la acea perioadă a inocenței, a copilăriei și să ne facă să ne putem bucura, să fim noi înșine. (Olga Scripnic)
Momentul inevitabil al premierei a venit mai rapid decât ne așteptam. Nu îmi amintesc momentul în care am auzit numele echipei noastre, am în minte doar îmbrățișarea aceea de grup foarte strânsă, strigătele de bucurie, imaginea sălii umbrite de reflectoare și sentimentul de mândrie pe care l-am resimțit cu toții alături de Teodora, magicianul din spatele tuturor ideilor noastre. Am fost plăcut surprinsă să aflu că organizatorii au oferit câteva premii speciale, printre care și cel de a participa în cadrul emisiunii „I like IT”, pentru cei ce au realizat montajul video al unor trailere; nu am crezut nicio clipă că aveam să fiu printre câștigători. Această răsplată, însă, îmi oferă speranțe pentru viitor și o motivație incredibilă de a-mi continua pasiunea. (Teodora Iftime)
Pe tren am început din nou să ascultăm SIA și Boney M., însă cu o umbră vizibilă de regret care se accentua pe măsură ce ne apropiam de Iași. Ne-am promis că nu vom lăsa depresia post Boovie să fie altfel decât una productivă, care să ne inspire pentru continuarea pe acest drum, în aceeași formulă, pregătiți pentru toate provocările ce urmează.
Boovie, dragule, ai fost un festival cu un chip minunat anul acesta, ne-ai primit cu brațele deschise și ne-ai oferit nenumărate experiențe de neuitat! Îți mulțumim pentru ceea ce ești. Recunoștința noastră se îndreaptă deopotrivă către organizatori și voluntari, către toți cei care au făcut ca Literatura să devină un spațiu prietenos pentru sute de adolescenți.
