De unde își iau adolescenții informațiile?

„Totuși, fără să deschid niciun televizor, radio sau ziar online, știu ceea ce se întâmplă în jurul meu. Citesc doar surse oficiale, am învățat să parcurg un act legal și urmăresc jurnalismul independent.”

Nu mă uit la televizor. Mi-am cumpărat un Smart TV ca să îl deschid de 5 ori în viața mea. Singurele ecrane de acest fel la care am acces sunt în casele altora și nici atunci nu simt o prea mare plăcere. Atâta șoc, groază, incredibil și știri de ultimă oră (care fie sunt de ieri-alaltăieri, fie sunt absolut irelevante), încât zici că urmează cel mai important moment din istoria umanității. Titluri spectaculoase, invitați speciali, personaje care mai de care mai vocale și totuși, nicio esență. Mereu am trăit cu impresia că mass-media poate fi „a patra putere în stat” care să lupte cu cei care nu-și fac treaba, dar au fost 3 semne care m-au convins că nu e așa.

  1. Am urmărit documentare despre Colectiv. Realitatea tragică s-a transformat într-o poveste care a pierdut orice fărâmă de adevăr.
  2. S-au dezbătut subiecte care mă privesc sau în care am ceva experiență. Și am realizat cât de mult se trunchiază și se manipulează informația.
  3. Am fost terorizată de fenomenul „Vulpița și Viorel”. Pe cât de conștientă sunt că nu doar oamenii inteligenți se uită la televizor, pe atât de mult am detestat exploatarea unor oameni (nenorociți de viață) în fața camerei de filmat, de dragul amuzamentului publicului.

Totuși, fără să deschid niciun televizor, radio sau ziar online, știu ceea ce se întâmplă în jurul meu. Citesc doar surse oficiale, am învățat să parcurg și să înțeleg un act legal și urmăresc jurnalismul independent. Așa că știrile care ajung la mine sunt de calitate și sunt adevărate. Nu dau peste fake-news. Nu dau peste clickbait. Nu dau peste opinii nepercutante. Mă informez și gândesc.

Oamenii au nevoie de o poveste cu care să se hrănească, dar cred că aceasta nu trebuie să fie raportată la imediat. Oricărei persoane îi vine ușor să se atașeze de teorii conspiraționiste sau de știri false, de ideea că ceea ce se întâmplă în realitatea imediată e desprins din film.  Eu prefer să văd o realitate mai degrabă ceușie, în detrimentul unei trăiri în minciună. (Alina Sava)

„În ultima perioadă, principala mea de sursă de <știri> a devenit Instagramul, prin paginile unor companii media cunoscute, reviste de jurnalism independent sau pagini care își propun educarea pe diferite subiecte (@bbcnews, @unitednations, @decatorevista, @centrulfilia, @soyouwanttotalkabout)…”

Ultima jumătate de an m-a claustrat într-o stare de nesiguranță și de instabilitate intermitentă; cu fiecare pagină de internet pe care o deschideam dimineața, imediat după ce mă trezeam, adăugam ceva la o masă deja existentă de frici, așezate și pliate cu atenție într-o cămăruță a memoriei – un reminder constant că uneori poate fi nevoie doar de câteva zile și de niște evenimente aparent insignifiante care să impună un nou model al normalității. Cu starea de urgență și atât timp la dispoziție, singurul refugiu logic (de altfel, locul unde căutam siguranța unor răspunsuri clare la întrebări încă incerte și nedefinite) a fost social media, unica mea legătură cu ce se întâmpla în afara pereților camerei. Primele săptămâni de la instituirea stării de urgență aveam în permanență deschise tab-uri cu grafice care contorizau creșterea cazurilor în România și la nivel mondial, articole și comunicate de presă, pagini de Facebook cu oameni mai mult sau mai puțin specialiști în diverse domenii care își demontau între ei ideile privind situația de la momentul respectiv și propuneau ipoteze pentru viitor. Cred că atunci a fost perioada în care am ales să mă informez din surse recunoscute ca fiind „oficiale”.

Totuși, nimic nu m-a făcut să mă simt măcar puțin mai optimistă sau mai sigură de ceea ce se întâmpla. Și apoi au urmat altele, iar pandemia a rămas doar un element de fundal. De la nedreptățile din Statele Unite ale Americii și mișcarea Black Lives Matter, la protestele din Polonia împotriva legii care susține interzicerea avortului, la criza umanitară din Yemen, la alegerile prezidențiale din America și posibilitatea izbucnirii unor revolte civile pe fond politic, toate nu au făcut decât să accentueze că nevoia de informare și inițiativă e din ce în ce mai pregnantă. Cu atât de multe evenimente și conflicte, uneori e aproape imposibil să nu fiu copleșită la sfârșitul zilei de un sentiment de vinovăție, să nu simt cum totul se derulează abrupt în proximitatea mea (chiar dacă geografic pare foarte îndepărtat), chiar dacă viața mea e aproape neschimbată. În ultima perioadă, principala mea de sursă de „știri” a devenit Instagramul, prin paginile unor companii media cunoscute, reviste de jurnalism independent sau pagini care își propun educarea pe diferite subiecte (@bbcnews, @unitednations, @decatorevista, @centrulfilia, @soyouwanttotalkabout) și cred că e benefic faptul că rețelele de socializare constituie un spațiu de distribuire a informației atât de vast (uneori e imposibil să nu îți atragă atenția postările repetitive de pe story-uri), eliminând într-o anumită măsură riscul fenomenului de fake news. (Briana Agrici)

„Mereu am avut impresia că digeri o știre cum fumezi o țigară: lent, simțind cum te scurge de viață.”

Știrile mă înconjoară la orice pas, ele au devenit o parte fundamentală a existenței mele și, de aceea, încerc să le receptez și să le diger rațional, astfel încât la sfârșit să rămân cu o stare care să construiască imaginea unei realități în care aș vrea să trăiesc. Sau, poate la fel de important și din ce în ce mai frecvent în perioada asta, a unei realități cu care mi-aș dori să nu am nicio legătură… Într-o lume prea grăbită, prea pierdută și poate prea bolnavă, alegem, din păcate prea des, să pătrundem într-o realitate în care totul se reduce la noutăți, care creează ideea unei existențe facile – chiar dacă nu pe termen scurt, măcar în perspectivă. Însă, de multe ori, o știre nu reflectă realitatea, ci o reconstruiește și, ajunși în momentul în care suntem lipsiți de frumusețe, de partea senină a vieții și de speranță (pe care le regăsim atât de rar în știri, mai ales în ultimul timp…), avem impresia că tot ele, știrile, ne pot scoate vii din asta. E adevărat că, în spiritul adeseori monoton al vieții cotidiene, avem nevoie de ele, ca de un soi de divertisment facil, care să ne introducă într-o ficțiune. Am observat, de asemenea, că în momentul în care știrile nu satisfac procesul nostru de constituire a unei povești, avem tendința de a renunța la ele, lăsându-le într-o dimensiune paralelă cu viața noastră.

Și eu am pus știrile într-un plan separat de povestea din viața mea, fiindcă de mult ele nu mai reprezintă o sursă reală de informare. Nici nu îmi mai aduc aminte când au reprezentat ultima oară (pentru mine) așa ceva. Acum, știrile sunt surse de divertisment, care încearcă să te țină în priză de parcă ar fi farse pe YouTube sau glumițe pe TikTok. Totuși, renunțarea mea la știri nu este definitivă, fiindcă pentru a fi la curent cu ce se întâmplă în jurul meu am nevoie să fiu corect informată. În acest sens, mereu am avut impresia că digeri o știre cum fumezi o țigară: lent, simțind cum te scurge de viață. Dacă știi să fumezi, primești o anumită doză de plăcere, de relaxare, te contopești, într-un final, în țigară, iar dacă nu știi să o faci, vei simți o usturime în gât, neplăcere și disconfort (poate chiar un sentiment de uscare interioară). Exact la fel e și cu digerarea știrilor; dacă știi sa le citești și să intri în esența informațiilor din text, vei simți cum totul dobândește sens. Dacă, dimpotrivă, nu știm cum să preluăm o știre și devenim doar un magnet de negativism, vom simți un nod în gât și o teribilă frică ce ne închide ermetic într-un spațiu al grijilor. (Ecaterina Grosu)

„O metodă care pentru mine a reprezentat elementul decisiv pentru victoria împotriva psihozei conferite de știri a fost, este și va fi, cu siguranță, consumul de artă și literatură.”

Uneori, când eram mic și mai prindeam câte o frântură de dialog de la televizor și ceream de la părinți sau de la rude câteva explicații, auzeam doar astea sunt treburi de oameni mari! sau ai să înțelegi tu când ai să crești mai mare… Acum, am mai „crescut” și am ajuns să înțeleg și să simt tumultul continuu al societății, pe plan local, național și internațional. Mi-am pus, inevitabil, întrebarea: cât de mult trebuie să urmărim știrile? Răspunsul pe care l-am găsit este unul simplu, poate chiar previzibil, dar cuprinzător. Cu măsură!

Anul 2020 a fost unul care parcă ne-a testat bilunar rezistența despre care voi povesti acum. De la temerile legate de un nou conflict mondial la momentul asasinării lui Qasim Soleimani, la eco-anxietatea provocată de incendiile devastatoare din Australia, la venirea infamei pandemii, ultimele trimestre nu au fost blânde cu noi. Nu cred că a existat vreo persoană în toată lumea care să fi fost pregătită corespunzător pentru ce avea să vină. Totuși, simt că din ianuarie și până acum mi-am dezvoltat capacitatea de a analiza totul mai obiectiv.

Care e cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla dacă cedăm, totuși, fiecărui element de presiune promovat pe rețelele de social media, în publicațiile noastre preferate sau la radio? Vom ajunge într-o stare de anxietate, vom simți poate că nu facem destul pentru a rezolva tot și, per total, începem să ne însușim o aură dăunătoare. Partea bună: putem evita acest fapt. Poate soluția e să cântărim ce ne afectează direct și ce nu, iar în dialogurile inevitabile despre catastrofe, incidente, situații de injustiție să știm să găsim o limită personală. „Hai să schimbăm subiectul!” devine o unealtă utilă pentru solilocviile dinainte de culcare, pentru conversațiile cu prietenii și pentru scroll-ul pe perioade nedeterminate. Nu este nimic egoist sau răuvoitor în aceste cuvinte.

Nu am cum să nu simt că asistăm la schimbări majore de paradigmă, la demonstrații interminabile ale potențialului uman de a cauza teroare și disconfort și la acte născute din orgolii greu de măsurat. Ca și cum acestea nu ar fi de ajuns, ne sunt amintite ororile trecutului și posibilitatea de a realiza paralele între ele și ceea ce se întâmplă în zilele noastre. Totul este prezentat ca un nou Charlie Hebdo, 11 septembrie, război din Golf, cădere a Bastiliei. Am înțeles ideea deja, istoria se repetă. Noi cu ce suntem vinovați, ce am fi putut face mai bine de atât? Suntem prinși între ciocanul efectului fluturelui și nicovala individualismului. Claustrofobia aceasta se poate remedia  conștientizând că noi trebuie să avem grijă de cei din jurul nostru și din cercurile imediat apropiate nouă.

Într-o altă ordine de idei, o metodă care pentru mine a reprezentat elementul decisiv pentru victoria împotriva psihozei conferite de știri a fost, este și va fi, cu siguranță, consumul de artă și literatură. Evadarea în lumea unei opere de beletristică, în ideile unei lucrări de eseistică sau în lumea creată de un film bun are efecte terapeutice, fără nicio urmă de îndoială. Înconjurându-ne cu acest tip de conținut, ne putem îmbogăți spiritual în vremuri de restriște și învățăm să problematizăm. Poate Fiodor Pavlovici era mai nenorocit decât noi?

La finalul zilei, fiecare dintre noi rămâne cu sine însuși, cu experiența sa culturală, cu familia și prietenii. Goana după senzaționalul macabru și repetitiv al canalelor de știri și al influencerilor din social media nu ar trebui să aibă un cuvânt de spus în privința aceasta. Rețeta perfectă pentru liniștea interioară este asumarea unor limite proprii când vine vorba de consumul de informație și artă, după gust. (Ioan Cruț)

„Dacă mă gândesc sincer care sunt sursele mele  de informare, voi spune că rețelele de socializare precum Instagram, Facebook și YouTube.”

În literatura de specialitate privind comunicarea de masă, de regulă, se recunoaște că mass-media devine foarte des un instrument al luptei ideologice și politice, al răspândirii unui anumit tip de informații. Mass-media nu are (doar) scopul de a informa publicul, ci reușește, în primul rând, să îngreuneze identificarea graniței care separă adevărul de minciună.

În această perioadă tensionată, dezinformarea este o mare amenințare și îi privește nu doar pe cei cu pregătire slabă. De fapt, cu toții suntem vulnerabili. Nu ne mai punem multe întrebări cu privire la sursele de informare și credem orbește în ceea ce ni se spune la televizor – lucru problematic.

Puținele instituții de presă în care am încredere sunt „Europa Liberă”, pentru că este un exemplu de jurnalism profesionist și „Ziarul de gardă”, întrucât este un jurnal care realizează investigații necesare. Cu privire la evoluția pandemiei, verific pe site-urile autorităților de sănătate publică pentru a evita motive nejustificate de panică. Sunt la curent cu ceea ce se întâmplă în toată lumea, mai ales în Republica Moldova și în România. Caut, analizez dacă informația este actuală și e credibilă. Un tânăr poate fi ușor influențat dacă nu este informat destul și preferă ideea vehiculată de opinia publică. Izolarea, lipsa rutinei pe care o aducea mersul la școală și a interacțiunii sociale, cuplate cu folosirea îndelungată a tehnologiei și expunerea excesivă la știri false poate duce la stres, adâncirea stării de anxietate sau chiar de depresie.

Informațiile se răspândesc atât de repede, încât este aproape imposibil să percepem dezinformarea. Mass-media, din tradiționalul instrument de informare și de divertisment, se transformă în instrument de manipulare. Din păcate, încă îmi  lipsește reflexul de a căuta informația pe site-urile jurnalistice. Dacă mă gândesc sincer care sunt sursele mele  de informare, voi spune că rețelele de socializare precum Instagram, Facebook și YouTube. Fie acea informație  veridică sau nu, mă  grăbesc să o distribui sau să îi dau un ,,like’’.  Oare cât de des m-am oprit, înainte să distribui  acea știre senzațională și să mă  gândesc  dacă nu cumva am găsit o informație falsă care ar trebui semnalată? Adevărul este că mass-media şi-a făcut loc în viața mea şi, adeseori, fără să-mi dau  seama, îmi  determină acțiunile zilnice, credințele, convingerile şi atitudinile.

Pentru a diminua căderea în mrejele dezinformării, este nevoie de educarea gândirii critice încă de la o vârstă fragedă. Păstrându-ne autonomia  gândurilor suntem și vom rămâne mai greu de manipulat! Ușor de spus, mai dificil de făcut. (Laura Sircovschi)

 

*Colaje de Diana Savin

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!