Relații stabile, fără seen și fără ghosting, garantate de literatură.
La Alecart, am decis să aducem împreună două sărbători care, la prima vedere, par să vină din lumi diferite: Ziua Îndrăgostiților (14 februarie) și Ziua Națională a Lecturii (15 februarie). În realitate, ele spun aceeași poveste, una despre emoție, imaginație și felul în care învățăm să ne apropiem de celălalt. Pentru noi, adolescenții de azi, a te îndrăgosti mai întâi de un personaj nu e o evadare din realitate, ci un antrenament pentru ea. Personajele nu cer filtre, nu dau seen și nu dispar din stories; ele rămân, cresc cu tine și te obligă să-ți pui întrebări incomode despre cine ești și ce fel de iubire meriți. De aceea, provocarea noastră a fost simplă și serioasă în același timp: de care personaj literar te-ai îndrăgosti? Răspunsurile nu sunt doar confesiuni, ci mici declarații de identitate. Pentru că, înainte să iubești pe cineva în carne și oase, înainte să-l cunoști, trebuie să înveți să-l recunoști, iar literatura e cel mai sigur loc unde poți exersa asta. Poate că într-o zi iubitul sau iubita reală va deveni, la rândul lui ori al ei, personajul principal din povestea pe care o veți scrie împreună.
Așadar, de care personaj literar te-ai îndrăgosti?
Iustin Buga: De Nastasia Filippovna.
Ești îndrăgostit când te trezești dimineața și ai chef să sari coarda în fața blocului sau când, la miezul nopții, te rostogolești pe jos, epuizat, gândindu-te la fantasmagorii pe care nici măcar tu nu le înțelegi pe deplin, iar când nu vă mai suportați, simți nevoia să arunci cu pixuri în capul celuilalt — semn sigur că relația evoluează. În tiparul acesta s-ar încadra perfect Nastasia Filippovna din Idiotul, romanul lui Fiodor Dostoievski. Firea ei impulsivă, irascibilitatea și intensitatea sentimentelor scot la iveală cruzimea și tandrețea acelei pasiuni care ar putea, teoretic, să te facă foarte fericit… sau foarte obosit. Pare genul care te-ar da afară din casă după o ceartă, ceea ce, privind optimist, înseamnă aer curat și timp de reflecție. De pildă, la aniversarea ei, când Parfion Rogojin intră vijelios și încearcă s-o „cumpere”, iar „sărmanul cavaler” Prințul Mîșkin își declară iubirea, ea aruncă banii în foc și fuge cu primul. O harababură totală, exact genul de scenă după care ai nevoie de ceai de tei și decizii de viață mai prudente. Deși… dacă stau bine să mă gândesc, nu cred că aș rezista cu ea. Nu sunt făcut pentru o femeie atât de puternică. Păcat. Probabil oricum o să mor singur, deci nici nu mai contează.
(Iustin Buga, clasa a X-a, mate-info, Colegiul Național Iași)
Ana-Maria Ailiesei: De Domenego.
M-aș îndrăgosti de Domenego, gondolierul familiei Klingenberg din Sticlăreasa de Tracy Chevalier, pentru seriozitatea, gentilețea și loialitatea lui. Deși visează să se întoarcă acasă, fiind obligat să muncească în Veneția, nu își trădează principiile și rămâne un prieten adevărat pentru Antonio, Orsola și Klara. Este genul de om care își pierde un deget ajutându-și prietenul și tot el își cere scuze că a făcut prea mult zgomot în timp ce a salvat situația. Nu judecă, nu reproșează, nu dramatizează — un profil aproape suspect de rar. În plus, continuă să-i ducă Orsolei delfinii de sticlă, înțelegând că uneori gesturile mici spun mai mult decât marile declarații. În final, își urmează visul și pleacă în Africa, alegând recuperarea identității în locul confortului. Cum să nu te îndrăgostești de cineva care știe cine este și nu uită nici când lumea din jur încearcă să-l rescrie. (Ana Maria Ailiesei, redactor Alecart, clasa a XI-a, filo, Colegiul Național Iași)
Maria Ioana Oglinzanu: De Don Quijote sau de Alioșa.
Să te îndrăgostești nu e chiar simplu. Cel puțin nu în viața reală. În literatură însă, lucrurile devin suspect de ușoare. Ții o carte în mână, ora devine decor, iar inima începe să bată ca și cum ar fi citit finalul înaintea ta. Și atunci înțelegi: nu te-ai îndrăgostit de o persoană, ci de o lume. E o îndrăgostire pe care nimeni n-o menționează când te întreabă dacă ai pe cineva. Una definitivă, care se activează la vederea unei pălării, a unei foi îngălbenite sau a unui scut din muzeu și gata, gândul fuge la personajul care e doar al tău și care ridică standardele tuturor celorlalți din jur.
Nu m-am îndrăgostit încă de persoane, dar m-am îndrăgostit de suficiente personaje cât să-mi pun întrebări serioase despre gusturile mele. De exemplu, de Don Quijote, cavalerul care vede uriași în mori de vânt și domnițe în trecătoare. Cu el viața n-ar fi niciodată plictisitoare: probabil obositoare, posibil absurdă, dar sigur memorabilă.
Și de Alioșa din Frații Karamazov, blând, lucid și bun până la imprudență. L-aș invita la o cafea (eu, evident; știm cât de timid e) și am impresia că după discuție aș ieși ori iluminată, ori profund rușinată de mine însămi.
De Ziua Îndrăgostiților, cel mai sigur partener rămâne un personaj pe care îl porți zilnic cu tine fără să ocupe loc în buzunar. Pentru că, până la urmă, cum ai putea să nu te îndrăgostești de ei?
(Maria Ioana Oglinzanu, redactor-șef adjunct Alecart, clasa a XI-a, filo, Colegiul Național Iași)
Nectarie Rusu: De Jessica Atreides.
Dacă aș locui într-o carte, probabil m-ar atrage Jessica Atreides, pentru că pare să te înțeleagă înainte să te înțelegi tu. Lucrurile în comun ne-ar despărți mai mult decât ne-ar apropia: ea cu planurile ei grandioase, eu cu talentul de a pierde sensul glumelor chiar în timp ce le spun. Mi-ar plăcea fiindcă ar transforma orice conversație banală într-o demonstrație că inteligența poate fi seducătoare. Totuși, sunt sigur că orice încercare a mea de a părea impresionant ar fi citită instantaneu și ironizată cu eleganță. Dar tocmai asta m-ar fascina: să fiu mereu cu un pas în urmă, admirând.
(Nectarie Rusu, clasa a X-a, mate-info, Colegiul Național Iași)
Cristiana Georgescu: De Andrei Pietraru.
M-am îndrăgostit, sau poate doar în proiecțiile mele despre el, de Andrei Pietraru din piesa camilpetresciană Suflete tari, semn că realitatea a obosit și s-a retras discret din competiție. El pășește printre pagini ca o umbră lipită de suflet, iar eu mă împiedic de privirea lui ca de propriile gânduri neterminate. Luciditatea lui doare, dar lasă o lumină difuză în imaginația mea prea dramatică. El își învinge singurătatea, eu încerc să-mi înving somnul de dimineață, cu rezultate discutabile. El își construiește lumea interioară, eu îmi pierd pixurile. Îl ficționalizez în timp ce el își trăiește ficțiunea. Poate nu va ști niciodată că îl iubesc, dar măcar nu poate scăpa de zâmbetul meu atunci când ne vom revedea printre pagini.
(Cristiana Georgescu, redactor Alecart, clasa a X-a, mate-info, Colegiul Național Iași)
Sara Vieru: De Heathcliff.
Din păcate pentru liniștea familiei mele și pentru viitorul buget domestic, m-aș îndrăgosti fără ezitare de Heathcliff din La răscruce de vânturi de Emily Brontë. Privirea lui mi s-a părut cea mai vie tocmai pentru că amestecă ura și iubirea într-o combinație periculos de seducătoare. Nu mă gândesc doar la adolescentul îndrăgostit, ci mai ales la bărbatul răzbunător de după moartea lui Catherine Earnshaw. Știu, „romantic” nu e primul adjectiv care-ți vine în minte când cineva își dezgroapă iubita ca s-o îmbrățișeze. Preoții de la Cimitirul Eternitatea ar avea probabil obiecții serioase. Dar îmi asum riscul. Pentru că, dincolo de umbrele lui, există o certitudine: Heathcliff iubește. Iar uneori asta e mai mult decât suficient.
(Sara Vieru, redactor Alecart, clasa a XI-a, filo, Colegiul Național Iași)
Ioana Popa: De Stepan Arkadici Oblonski.
Toate familiile fericite se aseamănă între ele; fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei. Am înțeles că toate familiile din romanul Anna Karenina, scris de Lev Tolstoi, ar trebui să fie nefericite, dar eu nu sunt de acord cu acest lucru. Într-o familie, cel mai important este bărbatul care o conduce, iar alături de Stepan Arkadici Oblonski nu aș putea fi nefericită. Cum poți fi nefericit dacă prioritățile tale sunt să mănânci, să bei și să te bucuri de viață? Unii ar spune că Stepan era lipsit de responsabilitate, însă responsabilitatea nu se măsoară doar prin grija pentru finanțe, sănătate sau bunăstarea familiei, ci și prin modul în care ai grijă de tine. Stiva nu-și neglija nevoile; nu le înlocuia cu „fleacuri” precum educația copiilor sau datoriile care aproape îl alungau din casă. Stiva s-ar potrivi perfect în societatea noastră: era preocupat de sănătatea sa mentală, iar propria stare de bine avea întâietate. Este adevărat că își dedica resursele pentru mâncare și băutură, însă, în contextul vremii, opțiunile erau limitate. A ales cea mai rezonabilă cale și, măcar, nu s-a sinucis. Mai mult decât atât, era sufletist: își iubea sora și cumnatul, se purta cu grijă chiar și față de patronii restaurantelor pe care le frecventa, pentru a nu le pune afacerile în pericol. Spiritul lui liber și relaxat m-ar cuceri instantaneu. Nu se certa cu Dolly, nu îi stătea pe cap și nu o copleșea cu reproșuri, așa cum face Konstantin Levin cu Kitty. Nici nu prea stătea acasă, dar, decât să provoace certuri inutile, mai bine așa. Se gândea la sufletul copiilor săi, care ar fi putut fi marcați de neînțelegeri între părinți. Da, avea și un defect: infidelitățile lui erau greu de iertat… sau ar fi fost, dacă Dolly ar fi știut să fie femeia potrivită pentru el. Ea însă nu făcea altceva decât să aibă grijă de copii, iar Stiva se simțea neglijat. Cu mine însă, astfel de preocupări frivole nu ar exista. Și chiar dacă ar apărea, pot fi sigură că s-ar întoarce mereu la mine. :))
(Ioana Popa, redactor șef-adjunct Alecart, clasa a X-a, mate-info, Colegiul Național Iași)
Luiza Sfîcă: De Basil Hallward.
Desigur, în public mă străduiesc să rămân o ființă imună la iubire. Dar, din moment ce mi s-a cerut să mă destăinui, voi răspunde scurt și simplu: m-aș îndrăgosti de pictorul Basil Hallward (Portretul lui Dorian Gray, Oscar Wilde). Știu, știu ce gândiți: care alt loc mai teribil de găsit pretendenți decât Londra Erei Victoriene?! Însă pe mine nu mă va atinge nicio prejudecată de a voastră. De aici îmi încep argumentarea. Sanchi. Nu argumentez nimic. Nicio explicație nu vă datorez! Numai eu știu că inima mea nomadă n-ar putea trăi decât în compania unui alt artist. Să fim amândoi supuși subconștient unei religii a adorației…ca stil de viață. Și putem s-o urmăm cât de departe vrem noi, numai noi. În fine, cât de departe ne țin lirele și șilingii. Însă știu, știu că la un moment dat ar trebui să mă întorc. Cum aș mai scrie pentru Alecart din Londra? Să nu mai zic că, dacă aș coresponda din 1800, epistolele mele ar fi puțin anacronice. Iubirea va mai trebui să aștepte, atâta timp cât încă mai sunt idei de articole. :))
(Luiza Sfîcă, redactor Alecart, clasa a XI-a, filo, Colegiul Național Iași)
Grafica: Ioniță Benea
