Așadar, ce doresc de fapt? Ce vrea orice scriitor cinstit: adevărul de dragul adevărului, dreptatea de dragul oamenilor, compasiunea de dragul comunității și dragostea, pentru numele Domnului. Curajul de a-ți înfrunta propriul popor și a-i spune ce defecte are și de ce boli suferă – ceva de la sine înțeles din vremea profeților.
Arnold Zweig scrie De Vriendt se întoarce acasă în 1932, în plină ascensiune a fascismului, cu doar câteva luni înainte de venirea la putere a lui Hitler. Romanul are un destin sinuos, fiind aproape uitat, pentru a fi redescoperit în contextul ultimului sfert de secol, al violențelor care continuă să zguduie constant Orientul Apropiat, al poziționărilor tot mai polarizate, ideologizate, al presiunilor, luărilor de atitudine, reinterpretărilor. În acest context, De Vriendt se întoarce acasă e văzut astăzi ca unul dintre primele romane (dacă nu chiar primul) care tratează (documentat) originile conflictului israeliano-palestinian.
În această epocă a rostirii globale, când oamenii nu mai distingeau decât culorile partidelor, se mirau din cale-afară că sub cămașa neagră sau roșie, ori sub eșarfa de rugăciune cu benzi albe și negre curgea, iar uneori se revărsa sânge viu.
Cu acțiunea plasată în 1929, în Palestina aflată sub mandat britanic, într-un moment în care mișcarea sionistă, cu hotărârea sa de a oferi poporului fără țară o țară fără popor se lovește de realitatea existenței unei populații majoritar arabe, dar și de opoziția evreilor conservatori, romanul lui Arnold Zweig are, categoric, o dimensiune istorică pronunțată. În care perspectivele se întretaie, la fel și motivațiile, în care complexitatea realității și multiplele interese politice sunt nuanțat înfățișate. Într-un Ierusalim, oraș fără apă, fără pădure, fără pace, unde cincizeci și două de popoare diferite se disprețuiesc în taină, unde musulmani, evrei și creștini au învățat să coexiste, dar a cărui față se schimbă permanent, în care tensiunea e tot mai palpabilă, iar oamenii sunt prinși între ceea ce au trăit/ cunosc și ceea ce le poate aduce viitorul. Unde voința de putere, tradiția religioasă, interesele fiecărei comunități sau pol de influență ajung să transforme definitiv realitatea știută până atunci în Palestina. Sub presiunea unor realități: valul de antisemitism tot mai violent din Rusia propagat în întreaga Europă, mișcarea sionistă ce a condus la Declarația Balfour din 1917 legată de un cămin național pentru poporul evreu, schimbările pe care imigrația evreiască le produce, îngrijorarea felahilor, dar și conștiința că progresul adus de avântul economic impus de evrei e și în favoarea lor și a populației arabe. Totul în tandem cu atitudinea tot mai intransigentă a tinerilor musulmani naționaliști, cumpărarea de teritorii de către Fondul evreiesc pentru nou-veniții pe Pământul Sfânt, cu tensiunile de la Zidul Plângerii și cu o anumită vulnerabilitatea a poziției Marii Britanii în fața celorlalte puteri europene și uriașele interese din zonă.
Da, în jur său se afla țara cea minunată a Făgăduinței, pe care Dumnezeu însuși o alese și promisese tatălui său, Abraham, fiul lui Terah, plecat din orașul Lunii, Ur, în Caldeea, și care-și aștepta acum fiul la Dameshek.
Aceste aspecte, precum și celelalte – care coboară adânc în istoria unui teritoriu în care cuceririle succesive și credințele religioase au provocat convulsii – sunt minuțios și cu acuratețe reconstituite în romanul lui Zweig. Care, nu întâmplător, își plasează acțiunea în 1929, an crucial pentru dinamica de putere din zonă, an marcat de tensiuni fără precedent ce au condus la masacrul din august din Ierusalim și la violențe care s-au întins rapid în mai multe orașe și zone. Deși considerat de anumiți istorici momentul crucial pentru conflictul dintre evrei și musulmani, Arnold Zveig creează o imagine mult mai amplă asupra realității – istorice, sociale, politice și religioase. De Vriendt se întoarce acasă e un roman care problematizează, un roman de idei, un roman care nu slujește nicio cauză, care caută adevărul, nu îl clamează, ce face dreptate tuturor exact în măsura în care știe că dreptatea (omenească, dar nu numai!) nu poate fi absolutizată. O face aducând în prim-plan destinul lui Itzhak Josef de Vriendt – european și oriental, un om al ideilor curajoase și al acțiunilor pe măsură, un om foarte singur, fără aliați, și care nu se temea de dușmănii atunci când își urma convingerile -, un personaj construit având ca punct de plecare un destin real, dar modelat, regândit. Aspectul este vizibil în nume, dar și în felul de a gândi al lui de Vriendt, în tensiunile pe care le trăiește – recuperate și definite prin prisma imaginii veterotestamentare a copilului pe punctul de a fi sacrificat de tată, salvat in extremis de Tată, dar care va trăi mereu, cu acuitate, sentimentul celui abandonat, vinovăția, angoasa. Revolta, dar și tânjirea de a reveni la starea de dinainte de momentul renunțării tatălui la el. El, cel lungit acum pe divan, numitul Itzhak, era un demn urmaș al acelui băiat Itzhak, care, la mai puțin de o mie de metri de aici, pe culmea muntelui Moriah, fusese întins pe altar pentru a fi sacrificat de mâna propriului său părinte. Aceasta este axa în jurul căreia e plămădită simțirea de Vriendt: identificarea cu Isaac, fiul lui Abraham. De aici și „pieile” succesive ale personajului, „trădările” și „neașezarea” lui: evreu ortodox, inițial adept al sionismului, cu o viață intimă și interioară necunoscută celorlalți, el rămâne un străin și printre ai săi, și în relația cu sinele profund – adultul care a devenit prin raportare la copilul care a fost. Ca evreu, e la fel de străin și printre musulmani, singurul de care e iubit – ca părinte al cărții, ca magistru întru cele ale spiritului și ale cărnii – fiind Saud Ibn Abdallah el Djellabi, băiețandrul arab. Identificarea cu Isaac nu e însă o identitate de destin (pe de Vriendt nu îl pot salva nici stăruințele lui Irmin, șeful Serviciilor Secrete britanice, nici Saud cu grija lui plină de adorație, nici doctorul Gluskinos – nicio intervenție a Tatălui nu se interpune între glonțul tras și pieptul său), ci una mult mai subtilă – a celui de care tatăl s-a lepădat și care poartă rana de a nu fi fost dorit; de a-și fi iubit părintele, de a-l sluji și de a primi în schimb doar tăcere sau înverșunare, povara de a fi diferit. Inclusiv clipele dinaintea morții sunt construite prin raportare la un vădit simbolism biblic, în care tatăl devine Tatăl – autoritatea supremă care cere supunere oarbă și iubire necondiționată – împotriva căruia fiul/omul nu poate decât să-și apere libertatea de a spune Nu: […] iar de ureche i se izbi, ca un vaiet îndepărtat al mării, vocea hohotitoare a Tatălui celui înfricoșător, care a creat și orânduit totul și a slobozit fluviul timpului împotriva lui: „Nu voiești totuși, Itzhak, fiul meu, să mă iubești, în fine, așa cum sunt? Iar copilul cel îndărătnic își descleștă cu greu dinții și șopti: „Nu!”.
Privi înainte, cu un aer cercetător. La prima vedere, desigur, îi plăcea viața. Dar care era oare răspunsul, dacă săpa mai adânc în galeriile din subteranele sufletului?
Identității de fiu iubit, dar dus la sacrificiu i se adaugă cealaltă, de frate trădat de ai lui. E povara celeilalte realități veterotestamentare, cea a lui Iosif Egipteanul, fiul preaiubit de tată și tocmai de aceea confruntat cu invidia și ura fraților, vândut de aceștia pe douăzeci de arginți unor negustori. În romanul lui Zweig însă, ura „fraților” ia forma intenției lor inițiale, căci evreul din Podolia ajuns în Palestina duce cu sine, la rândul lui, o ură de altă natură și realitatea atrocităților văzute, așadar el va îndrepta fără ezitare pistolul și va descărca gloanțele în „trădătorul” pe care nu-l mai recunoaște drept „frate”. Există, așadar, pe de o parte, două istorii exemplare îngemănate în construcția personajului lui Arnold Zweig care surprind destinul evreului în relația cu ai săi, dar și cu Tatăl. Sunt două fire roșii, modelate însă apoi de o întreagă istorie de pogromuri și visuri legate de țara pierdută și promisă. Cu alte cuvinte, Cartea față în față cu Realitatea. La această intersecție se situează – și pe ea o ilustrează – destinul lui Itzhak Josef de Vriendt, evreul olandez revenit printre ai lui, dar mereu rătăcitor, mereu încrâncenat, poetul ale cărui versuri îi dezvăluie latura întunecată, pe care o ispășește zilnic în lumină slujind cauza Tatălui alături de rabinul Zadok Seligmann. Poate de aceea, Irmin, prietenul și protectorul său, omul aflat în slujba britanicilor și care ar fi trebuit să-l apere, dar a eșuat, vede pe chipul împietrit în moarte al lui de Vriendt întoarcerea acasă – liniștea în sfârșit aflată, singura liniște posibilă. Pentru el și, poate (dacă acceptăm dimensiunea simbolică a romanului), singura pe care condiția de evreu o presupune. Liniștea nu e posibilă în această lume, în această viață. Acasă e întoarcerea în neființă, e sacrificiul necesar rodirii și continuității. Zace aici dezlegat în sensul propriu al cuvântului, dizolvat în componentele sale, trimițându-și substanța, moleculele, și celulele care îl constituiseră înspre suprafață, prin rădăcinile plantelor, care, în ciuda tuturor opreliștilor, s-au strecurat până la el, așteptând doar un salut de deasupra pentru a crește, a înflori, a-și răspândi semințele.
Nu voia să-l mai întâlnească. Era achitat, îl salvase spiritul epocii din el însuși.
Există și o latură de roman detectivistic a cărții, dar aceasta rămâne permanent în subsidiar. Lolard D. Irmin, omul cel mai important din Serviciul Secret al administrației Iudeii, prietenul discret, neintrusiv și „observatorul” convulsiilor ce sunt pe punctul de a izbucni între evrei și palestinieni, menit să protejeze ordinea, dar conștient de fragilitatea echilibrului și limitat (paradoxal) de chiar poziția în care se află, e mânat de hotărârea de a descoperi vinovatul pentru uciderea lui de Vriendt. Înflăcărat inițial, face tot ce ține de el pentru ca apoi să fie pe punctul de a renunța sub presiunea evenimentelor din Ierusalim și a consecințelor diplomatice ale acestora, primind din nou (neașteptat) o pistă ce îi redă dorința de a face dreptate pentru a sfârși înțelegând zădărnicia judecății omenești în fața unei ispășiri diferite, izvorâte din conștiința dobândită între timp a propriei erori. E în această schimbare un filon dostoievskian. E evidentă în acest roman permanenta confruntare de idei. Multe dintre personajele lui Zweig întrupează, de fapt, idei/teze care au zguduit societatea înainte și imediat după Primul Război Mondial. Fără a fi schematice, aceste personaje devin exponentele unor viziuni ce au schimbat modul în care s-a modelat istoria secolului al XX-lea. Ele au rolul de a sublinia, pe de o parte, complexitatea relației evrei – palestinieni, dar și disensiunile dintre evreii conservatori și sioniști, așadar dintre vechile cutume religioase și noile idealuri care pot însemna progres, dar și fanatism, implicit, extremism. Pe de altă parte, plămădit din – și ciocnindu-se permanent de ele, se află personajul lui Zweig, cel în care scriitorul întruchipează viziunea sa despre om: Itzhak Josef de Vriendt este prin excelență alienatul, cel ce nu poate accepta nicio formă de constrângere, dar care se supune (și alege legea lui Dumnezeu, nu pe cea, tot mai puternică, a veacului său), accentuându-și astfel înstrăinarea de sine, ruptura interioară. De Vriendt e omul în ruptură, omul în căutare, e străinul și înstrăinatul, e cel diferit (conștient de diferența și povara „stranietății” sale), un alt „idiot” – confruntat nu doar cu sine și cu ceilalți, ci și cu istoria care vine teribil peste el. E inocentul care și-a pierdut inocența, dar se agață cu disperare de ea, e omul scindat, neîmpăcatul. Trăind „în răspăr”, aruncându-se în viață cu inconștiență și înverșunare.
Evreii trebuie îngropați în afara zidurilor, așa pretinde legea, și vor fi îngropați dincolo de ele atâta vreme cât și legea va fi valabilă.
Roman teribil, document și mărturie, De Vriendt se întoarce acasă, (în traducerea și cu o postfață de Andrei Cornea) rămâne esențial pentru înțelegerea unor realități, pentru prăbușirea unor iluzii, pentru felul în care ura ajunge să se propage, dar și pentru ceea ce se numește generic „condiția umană”. E, în egală măsură, o subtilă pledoarie pentru înțelegerea și acceptarea a ceea ce înseamnă a fi om, dar și o meditație asupra limitelor pe care le implică orice construct (indiferent de natura sa) a gândirii și spiritului uman. Poate, nu în ultimul rând, e cartea în care se profețește o realitate care deocamdată a rămas neschimbată: Între arabi și evrei părea să se fi deschis un litigiu care n-avea să se mai regleze niciodată.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Foto copertă articol: Andrei Rusu
