Încă un pic chior de somn, cobor dimineața în spatele blocului, să verific mașina. O mângâi cu părere de rău parcă; din cauză că aș mai băga niște bani în ea, dar la fel de bine îmi dau seama că nu e o prioritate. Deși, dacă ții la un lucru și te pasionează… în fine, am altele de plătit, care naiba mai știe când mi-or aduce ceva bun.
M-am murdărit pe mână de praf și mă curăț de pantaloni. Fac pe cunoscătorul și încep a mă apleca pe langă ea, pe sub ea, să vad mai nimic. Sub capotă, uleiul e ok, antigelul, la fel, oricum nu am cu ce le completa. Treaba e bună, chiar dacă nu îmi fac cruce înainte de drum, îmi dau seama că un soi de rugăciune tot formulez în gând. Ceva cu: „reflexe bune, sper să mă controlez, sper să nu îmi cadă vreo roată, că am bani exclusiv pentru câteva zile și benzină, dacă e radar, sper să le fiu simpatic”.
Pasiunea pentru mașini e condamnată de punkiști, „oameni mari” și hipsterii care conduc mașina lu’ tata. La fel aș putea condamna pasiunea pentru schimbatul lunar de smartphone sau pasiunea pentru călătorit, sau orice hobby sau joc scump și foarte scump. Așa că nu ne mai consumăm condamnând (chiar dacă ni-i greu să ne abținem). Îmi plac automobilele în primul rând pentru că s-au inventat.
Ele ca atare sunt o formulă chiar și acum genială de transport. Și mai ador bineînțeles relația implicită a formei și funcțiunii. Relația mecanică dintre om și mașină, și nu la nivel erotic și idiotic (de altfel, o chestiune care ne trece prin cap), ci din punctul de vedere al procesului, al rezultatului. Dac-o apeși altfel, se strică. Deci, sub acest aspect, o problemă a responsabilității.
Bag ultimul CD făcut special pentru drum, beau pe nerasuflate un Red Bull, care nu pare să mă energizeze, dar pe care îl beți toți – ca pe cafeaua din termosul alor noștri. Cine crede că sunt bani aruncați aiurea, are dreptate, dar poartă pe năsuc o pereche de Ray Ban mare cât fața lui trasă la indigo, sau arde capitalul de la mami prin foodcourt, în loc să mănânce acasă niște mâncărică. Adică, nu e nimeni mai uman ca altul, și chiar dacă mâncărica e mai sănătoasă (deși stați! Că nici aia nu mai e), umple-ți fața de donere și pui în cinci arome la o adică. Mai bolnavi decât suntem, nu putem fi, sensibili la atât de multe lucruri, încât bunicu ne crede gay. Sensibili, gay și foarte ocupați.
În fine, bag CD-ul și o iau pe A de mână, pentru că pe bucata asta de stradă nu am ce trepte schimba, e liber și lejer. Ne privim fericiți de o fericire concentrată numai pe drum. E ca un mic drog lung de te miri câți kilometri, timp în care, nu e nimica în capul nimănui – e doar bine că am plecat. E foarte bine că am plecat, iar dacă ajungem nu mai e așa de bine, pentru că numărăm ca psihopații zilele și întorsul devine din ce în ce mai real. E bine, vorbim despre lucruri pe care le uit când ajungem și muzica îi place și lui A și ălora din spate. Încerc să fiu gazdă bună, și îi întrețin cu glume, pentru că nu vreau să apuce să citească vreo revistă sau să își pună căștile la urechi.
Convins că Asaf Avidan e gagică, și dispus să îi acord permis de muzică pentru drum, aflu cu regret că de fapt, e băiat. Și acum că i-am și văzut creasta de chetar cu bani, îmi doresc să ne ieșim din sensibilități. Găsesc o piesă indie din Dirt 2 și parcă merge. Asta este, nu pot asculta Creedance Clearwater Revival on and on, chiar dacă e pus cu grijă în torpedo, ca să știe tot Copoul ce interesantă e combinația dintre toba mea de cocalar și cultura mea de mare finețe.
Foto: Bogdan Pârău
