Despre radicalizare sau Când privești, dar nu poți să vezi: Decizia, de Karine Tuil

Relațiile dintre oameni nu vin cu un manual de instrucțiuni, nu avem o grilă de lectură, tatonăm, uneori e doar o intuiție, ne sprijinim pe legătura pe care am reușit s-o creăm, pe propriile convingeri, pe instinct – care deseori ne trădează -, și oricât ne-am încrede în elementele coerente, oricât am căuta să gestionăm totul, va exista mereu o parte de incertitudine, o marjă de eroare – orice-am face, omul rămâne o enigmă pentru ceilalți și pentru el însuși; nu știm niciodată cu cine avem de-a face.

Această enigmă, care ține de imposibilitatea de a cunoaște și de a înțelege mecanismele de a acționa ale celuilalt, este, la fel ca în Lucrurile omenești, centrul în jurul căruia construiește Karine Tuil Decizia. Un roman cu implicații sociale și politice, cu miză, al cărui subiect vizează o problemă reală, spinoasă a societății în care trăim: terorismul. Dar și un roman despre om. Despre sufletul și conștiința omenească, despre posibilitatea de a te înșela. Un roman despre toți cei implicați în combaterea actelor de terorism, despre cei care fac sau sunt doar suspectați că ar putea ajunge să comită astfel de acte, despre presiunea familiilor victime, dar și despre rudele celor implicați, despre realitățile societății franceze actuale, despre radicalizare și factori care favorizează înregimentarea jihadistă, despre inechitate, responsabilitate față de siguranța cetățenilor, dar și față de omul din fața ta, a cărui soartă depinde de decizia pe care o iei la un moment dat. Despre capacitatea uriașă de a minți și de a disimula, despre prezumția de nevinovăție sau, mai precis, despre posibilitatea unui om de a greși și despre șansa de a se schimba.

Meseria mea este să cântăresc probabilitatea de a trece la act, dar și să cred în om. Vreau să continui să îmi închipui că o persoană poate să se adune și să se schimbe.

Mecanismul acesta în care cei meniți să ia hotărâri cruciale, pentru că de ei ține nu doar viața unui om, ci siguranța unui stat și, deci, a altor zeci de mii de oameni înseamnă presiune continuă, dar și teama de a nu greși. Profesia lor: oglindirea în propria conștiință a unei posibilități legate de faptele unui alt om, seamănul tău, chiar dacă el aparține altei religii, are convingeri opuse celor din mediul căruia îi aparții, a trecut de la practicarea islamului la fascinația pentru ISIS, a ajuns în tabere Daesh sau doar în detenție, unde îndoctrinarea și radicalizarea se pot realiza cu mai multă ușurință. Ca magistrat, cunoști vulnerabilitățile sociale și legislative ale statului pe care îl servești, ajungi să descoperi istoria familială a acestor oameni, cel mai adesea traumatică, trecutul lor infracțional, resentimentele, respingerea transformată în ură. Și decizia este în mâinile tale. Om, asemenea lui. Acționând nu doar sub o permanentă presiune, primind amenințări, analizând și instrumentând cazuri, confruntându-te cu realitatea imaginilor înregistrate în timpul atacurilor teroriste, cu violența monstruoasă, inumană înregistrată pe camere, ci și cu impactul psihologic al morții crude, absurde, în numele unui crez asupra celor cărora i-au căzut victimă, asupra atacatorului și asupra ta însuți. Om, și nu un om singur. Căci, aproape de fiecare dată, există o familie, copii, relații pe care trebuie să le gestionezi. Există dorințe, nevoi, decizii care nu au legătură cu viața profesională. Există viață personală, crize, momente de cumpănă. Care mereu ar trebui să rămână în afară – un teritoriu, cel al vieții și al sufletului tău complet detașat de celălalt teritoriu, mereu intruziv, acaparator, al profesiei pe care o exerciți, al funcției pe care o ai.

Ne înșelăm, ne înșelăm tot timpul, în viață nu știm niciodată cu cine avem de-a face care e adevărul care e minciuna …

O femeie stă cu o armă în mână, bântuită de întrebarea pe care fiecare individ rezonabil și-o pune într-o zi: oare viața mea merită trăită? Are 49 de ani, e judecătoare de instrucție antiterorism. Are experiență, știe cât de ușor se poate greși, dar nu privește niciodată doar cazul, ci și omul din fața ei. E o femeie a cărei viață s-a năruit într-o clipă. E femeia care a decis eliberarea unui tânăr francez cu părinți de origine algeriană, crescut într-o familie profund disfuncțională, plecat cu soția însărcinată în Siria înainte de atentatul asupra revistei Charlie Hebdo, în care 12 oameni au fost uciși și alți 11 răniți, pentru a se împotrivi atrocităților regimului lui Bassar al-Assad și visând la a trăi într-o țară musulmană, departe de Franța care nu a făcut niciodată nimic pentru el. Prins apoi, la granița cu Turcia, când dorea să revină acasă, cu soția și copilul abia născut. Predat autorităților franceze, încarcerat. Pledând pentru reintegrare. Eliberat. Ucigând apoi fără milă, într-un atac terorist de proporții, zeci de tineri. Decizia i-a aparținut ei. Printre cei aflați la locul atentatului, și fiica ei de 23 de ani, Milena. Rămasă în viață, dar al cărui prieten, arab, este ucis. Declarațiile și dovezile care conduc la decizia ei sunt în favoarea lui. Dar a existat o intuiție. Și un context legat de viața personală, de istoria familială, de ceea ce trăiește ea însăși în afara orelor petrecute la serviciu care a favorizat decizia. Sau a făcut-o pe ea vulnerabilă. Decisiv? Enigma sufletelor și a acțiunilor omenești rămâne în afara posibilității de a fi descifrată.

Gândul renunțării ei definitive la viață nu durează. Un astfel de om e oricum, dar nu laș. Renunțarea la funcția deținută e o decizie pe care o ia fără remușcări și ea va conduce către acea revenire la sine care înseamnă o plecare. E acel pleacă spre tine însuți, pleacă pentru tine pe care Dumnezeu i l-a spus lui Avram, omul încercat de zece ori – care nu se numește încă Avraam, care nu e încă părintele religiilor monoteiste. Dar până atunci e confruntarea cu realitatea umană (inumană) a gândurilor celui în care a crezut, consemnate în interogatorul de după atentat. Voiam să ucid cât mai mulți francezi. […] Sunt mândru de faptele mele, aș putea să le repet mâine dac-ar trebui, cu și mai multă violență, cu singurul scop de-a face mai multe victime. E mărturia negru pe alb, șocantă, aproape identică spuselor lui imediat după comiterea atacului armat, în timp ce poliția încerca să-l facă să se predea. Sentimentul, de fapt, convingerea tuturor, că Abdeljalil Kacem se transformase, că nimeni nu putuse anticipa ceva, că e răul, răul absolut. Monștri? Mai degrabă oameni care apăsaseră întrerupătorul de energie emoțională și care erau, structural, incapabili să mai aibă sentimente. Dar asta nu înseamnă pentru ea o ușurare.

Înțelegerea umană nu e o știință exactă.

Dar Karine Tuil nu pune sub bisturiu doar un posibil caz de terorism (în contextul tuturor cazurilor reale petrecute în Franța, mai ales după atentatele din 11 septembrie 2001, ci întreg fenomenul de radicalizare cu care se confruntă societatea franceză. Nu există nicio linie de demarcație între drepturile și libertățile cetățenilor, statul laic, democrația populară și realitatea populației musulmane aflate de multe ori la a doua generație în Franța. Karine Tuil nu ezită să schimbe mereu perspectiva, să arate multiple fațete, să denunțe, să caute explicații. Pentru un fenomen complex, greu de înțeles în întreaga lui amploare, dificil de gestionat. În contextul unor traume trans generaționale, al dificultăților integrării și asimilării reale, al unor familii disfuncționale, marginalizate, abrutizate, al criminalității crescute în rândul acestor tineri și al asaltului prozelitismului. Dar și al unor politici lipsite de maleabilitate, al unor interese electorale.

Convingerea radicală a lui Kacem e doar vârful aisbergului, e doar forma urii depline față de orice ființă umană care nu aderă la aceeași credință: Voi credeți că sunteți nevinovați, nu? Aveți mâinile pătate de sânge, ucideți ca niște lași, trimițând militari să fie uciși în locul vostru, ne tratați ca pe niște câini, pe noi și pe părinții noștri înaintea noastră, ne închideți pentru fapte pe care nu le-am comis, nu mi-a fost frică și nu regret nimic… Am acționat în numele lui Allah fiindcă voi îmi masacrați frații… Oare occidentalii nu omoară nevinovați în Siria? Și israelienii nu masacrează copiii palestinieni? N-am omorât nevinovați, cum ziceți, ci necredincioși, adică pe nimeni, adică nimic. Dar ea are în spate niște adevăruri dureroase. Care, categoric, nu justifică teroarea, radicalizarea, dar care trebuie înțelese pentru a putea fi stăpânite. Intenția lui Karine Tuil este să facă inteligibil fenomenul, să pătrundă (și) în străfundurile unei minți ce a ajuns să fie condusă de convingerea că a-l ucide pe seamănul tău și a răspândi teroarea are o justificare. Pentru că nu există un fenomen, ci ființe de sine stătătoare care îl fac posibil. Pentru că mama lui Abdeljani e fundamental diferită de fiul său, iar cuvintele ei mărturisesc disperarea unui om ce se simte responsabil în fața tuturor celorlalți oameni pentru gestul copilului ei, imposibilitatea de a accepta monstruozitatea comisă de acesta: Preferam ca fiul meu să fie ucis în Siria, e îngrozitor pentru o mamă să zică așa ceva, dar măcar nu s-ar fi întâmplat nimic din toate acestea.

Meseria mea m-a învățat că omul nu e un tot unitar, ci o ființă schimbătoare, opacă și de o ambiguitate extremă, care poate în orice clipă să te surprindă atât prin monstruozitatea, cât și prin umanitatea sa.

Decizia e un roman care adună ca într-un caleidoscop imaginea societății franceze în întreaga ei complexitate. Privită din multiple unghiuri, aducând la un loc situații de viață, dificultățile unor căsnicii mixte, oameni aparținând unor clase sociale diferite, confruntându-se cu alegeri și probleme. Niciun moment romanul lui Karine Tuil nu pare a înclina balanța într-o anumită parte. Intenția este de a analiza nu doar fenomenul radicalizării și pericolul terorismului, ci sufletul omenesc care se agață cu disperare de o idee, percepută ca salvatoare, cu neliniștile sau abrutizările lui, aflat între forțe contradictorii, coercitive. Indiferent că ele țin de realitatea interioară sau socială, de profesie sau de viața de familie, de convingerile personale sau de fanatisme religioase. Prin fața mea trec oameni striviți de soartă, din toate categoriile sociale, nenorocirea e universală, nu trebuie să-ți închipui că unii se descurcă mai bine decât alții, în viață fiecare face ce poate, în funcție de noroc, de cât îl duce mintea; asta-i tot. A ști e prima formă de a putea să te opui răului, dar și opresiunii, aceasta pare a fi convingerea lui Karine Tuil în acest roman alert, problematizant, un roman-oglindă a societății în care trăim.

 

(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart,  profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.) 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!