Îmi place foarte mult să mă trezesc cu mult înaintea tuturor, când toate luminile blocurilor și birourilor din jur sunt stinse și doar ceasul de la mână se mai prinde că timpul chiar trece.
(În încremeneala nopții se văd doar magazinele și restaurantele goale care sunt lăsate iluminate să nege somnul. Uneori mă aștept să văd ceva surprinzător acolo, o chelneriță Adormită pe jos cu mătura în brațe, un hoțoman mascat care bagă în saci malete și rochii de sea-rrră D&G sau orice aiurea care să disipe impresia de decor perfect. Alteori îmi place să privesc acest decor lipsit de oameni și să îmi imaginez câțiva care au intrat acolo în ziua precedentă, să le creez niște povești de viață interesante, poate chiar niște întâlniri în acele locuri care le-au schimbat viețile. Nu sunt cine știe ce bizari sau inteligenți, doar niște obosiți plictisiți, dar prin ritualuri urbane precum latte-ul de zi de zi își construiesc o rețea profană din care se poate naște sacrul mult mai glorios decât unde s-ar aștepta oricine.)
Îmi place foarte mult să mă trezesc cu mult înaintea tuturor, când toate luminile blocurilor și birourilor din jur sunt stinse și doar ceasul de la mână se mai prinde că timpul chiar trece. Și ies trântind ușile grele, sper că am deranjat somnul cuiva care știe că eu am fost. În curtea interioară plăcile de beton plouate și copacii singuri mă fac să mă uit la celălalt bloc, etajul opt. O lumină aprinsă în bucătărie! Cineva treaz care face același lucru ca mine. O să aștept aici să coboare ca să vorbim despre ce pierd toți cei care dorm acum. Sau poate doar a lăsat cineva lumina aprinsă. Da… . Ies pe stradă – frig și tăcere. Un camion cu marfă e parcat în fața depozitului Tesco pe strada goală. Aș intra în vorbă cu oamenii care cară marfa dacă i-aș vedea. Nu, de fapt m-aș duce să văd răsăritul în parc. A, și să mă întorc mai întâi să îmi iau muzica.
Este așa de bine când totul zace și eu mă mișc prin zonă.
(Mereu am vrut să văd ce se întâmplă peste noapte într-un hypermarket, când este închis pentru clienți. Ce se întâmplă cu marfa de peste zi sau cum se transformă dialogurile diurne dintre angajați. Asta mă duce cu gândul la clasa a V-a, când veneam miercurea la școală împreună cu câțiva prieteni cu o oră mai devreme ca să ne pregătim cu doamna profesoară pentru Județeana la mate și era clădirea goală și întunecată și mi se părea fascinant să asist la începerea unui nou ciclu – doamna de la chioșc care aranja și inventaria marfa, femeile de serviciu care puneau hârtie igienică și săpun lichid în băi, nea Călin care repara mereu câte o clanță stricată de vreun plod…și eram acolo înaintea tuturor, înțelegeam mai bine cum funcționează treburile cu începuturile. Cred că mereu am vrut să văd ce înseamnă orice tip de început, motiv pentru care nu am finalizat niciodată ceva cum trebuie.)
Inclusiv sacii scoși la stradă pentru Salubris London – care vine în fiecare dimineață pe la 5.30 – , pe cale să explodeze de povară puturoasă. Fața reală, o metaforă pentru apocalipsă, a unei eleganțe atent construite. Hai să nu exagerez, totuși. Am cam luat-o pe ulei. Oricum, parcă mi-e dor să car găleata în spatele blocului și să dau iaurt și resturi de carne la câini vagabonzi. Chiar îmi este. Dar străzile goale miros mereu a flori, iar gunoaiele și mirosurile dispar cum apar și apar imediat ce dispar în marea de oameni ce umblă pe aici ca niște roboței. Îmi place că mă exprim de parcă nu aș avea nicio tangență cu noțiunea de roboțel – nu mă luați în serios, sunt foarte obosită. Îmi bubuie capul!
În lumina dimineții mă uit la cerul senin și la blocurile îngălbenite dinspre est. Și-au deschis oamenii geamurile, a început lumea să vină la birouri, s-au mai uscat plăcile de beton. Am văzut și doi pescăruși, asta m-a facut să îmi amintesc de Constanța și de mare. Ia să mă mai uit, ce mai văd? Îmi văd mâinile care tastează, monezile de pe birou și tot ce mai e prin jur. Pe unii nu îi deranjează să doarmă.
Foto: Schita Izabela Pavel
