Despre integritate și curaj în jurnalism în primul deceniu după `89: Children of the Decree (Decrețeii), de Maria D. Holderman

Cu câteva luni în urmă, mi-a atras atenția o postare pe Facebook a unei scriitoare pe care o admir mult, Lidia Yuknavitch. Semnala apariția unei cărți în care, în titlu, se făcea o aluzie la orfanii României și la umbrele dureroase ale trecutului comunist, mai precis la Decretul 770 din 1966. Așa am cunoscut-o pe Maria Holderman, autoarea volumului Children of the Decree, cu care am început să corespondez, tot pe Facebook, descoperind multe coincidențe în experiența noastră de emigrant. Pe platforma de comunicare online utilizată, mi s-a părut că o cunosc de o viață și m-am bucurat să văd în direct cum fiica ei o anunță că a fost acceptată la Stanford.

Children of the Decree, scrisă direct în engleză pentru un public cât mai larg, a apărut în Statele Unite la 20 de ani după evenimentele surprinse în romanul memorialistic. Pentru scriitoare, nu a fost ușor să revină la vârtejul acelor ani; în parte, pentru că i-a luat mult timp să își vindece rănile și, în egală măsură, pentru că era nevoie de perspectivă pentru a distila semnificația și consecințele alegerilor făcute în acei ani. Scris într-un stil fără înflorituri excesive, textul se strecoară în sufletul cititorului în mod subtil, încât o frază ce pare decupată dintr-o relatare pur jurnalistică ia dintr-odată o turnură emoțională devastatoare, în doar câteva cuvinte. De exemplu, după un interviu cu Elena Bărbulescu, mama lui Nicolae Ceaușescu, singurul comentariu pe care ni-l oferă drept concluzie este „But something else confused me: the woman I considered a demon was, in fact, a mother who loved her child” (146). În traducere: „Însă altceva m-a derutat: femeia pe care o considerasem un demon era, de fapt, o mamă care-și iubea copilul”.

Înainte de a face pasul definitiv pentru a părăsi țara și continentul, Maria Holderman publica sute de articole sub pseudonimul Dana Achim, în anii de glorie ai ziarului Național, și realiza zeci de documentare ce schimbau destine și dezvăluiau adevăruri crunte. I se spunea Diane Sawyer a României. Cu o „Introducere” scrisă de Nadia Comăneci, Children of the Decree împletește povestea fascinantă a ascensiunii jurnalistei și povestea plină de suspans a emigrării ei în State, ambele conturând portretul unei luptătoare care nu s-a lăsat doborâtă nici de amenințările foștilor demnitari comuniști, nici când destinul personal a luat întorsături tragice. Citind acest roman-confesiune ești nevoit să redefinești conceptul de curaj în fața corupției și să accepți că himera integrității jurnalistice a avut chiar chip și nume în primii ani după căderea regimului ceaușist. E greu să acceptăm acum că acei ani au fost ani plini de speranță. Nu era doar un optimism idealist, ușor de dezumflat, ci unul îndârjit, convins că se poate schimba ceva, că se poate învinge corupția, că presiunile asupra corpului politic pot duce la transformări reale, nu doar la acțiuni de cosmetizare. Da, au existat persoane ca Dana Achim, iar cartea deschide ochii publicului asupra posibilității schimbărilor reale. Datorită încăpățânării ei de a expune adevărul chiar când i se închideau ușile în nas și i se prezicea eșecul, jurnalista de acum 20 de ani a reușit să deconspire și să oprească o rețea de exploatare și de vânzare a orfanilor, mult după ce Vestul se scandalizase la descoperirea orfelinatelor comuniste și credea că totul s-a rezolvat deja. Intrigată de dispariția unor fonduri donate de Michael Jackson după vizita notorie din 1992, Dana Achim a descoperit și a supus atenției publice o operațiune de triere a orfanilor „pentru export”. În mod sigur, oricine își poate aminti de anii în care adopțiile externe au fost suspendate din cauză că deveniseră o afacere cu profit enorm, manipulate de intermediari abjecți și fără scrupule. Acele schimbări s-au datorat în primul rând acțiunilor jurnalistei Dana Achim. Tot ea a luptat pentru schimbări în sistemul penitenciar românesc. Pornind de la cazul Simonei Gologan, care fusese încarcerată și despărțită pe nedrept de copil pentru faptul că a cules o sârmă de cupru dintre ruinele unui bloc, eforturile Danei Achim au ajuns să îl convingă pe Președintele Constantinescu să modifice legea încarcerărilor. Un alt exemplu al bravurii jurnalistei a fost salvarea unor dizidenți kurzi, caz care a dus la modificarea legilor azilului politic în România.

Când nu lua interviuri în închisoare sau la vreun minister, când nu semna autografe în librăriile Bucureștiului, unde îi apăreau cărțile de succes, Maria/Dana își căuta identitatea și fericirea în labirintul personal. Născută în Drăgășani, într-o familie cu multe secrete, cu un bunic „dușman al poporului” ucis, misterios, în pădure, cu o mamă ce-și pierduse zâmbetul după acel act absurd și cu un tată îndrăgostit de flori, talentul, sensibilitatea și simțul justițiar al Mariei au purtat-o către un destin public, în inima Capitalei. Părând mai în largul ei lucrând pe teren, luând un interviu decât într-o relație personală, Maria a perseverat și s-a remarcat, chiar dacă mulți nu se așteptau să fie cercetați atât de direct și de amănunțit de o tinerică subțire, nu prea înaltă și, pe deasupra, „din provincie”. Toate exemplele de mai sus pot da impresia că omul din spatele jurnalistei este o persoană dură sau intransigentă, dar o astfel de îndârjire relevă, de fapt, un mare devotament pentru ființa umană dezavantajată de sistem, o receptivitate caldă și o empatie care astăzi ar putea fi luate în derâdere de către cinicii ultimelor două decenii.

Aventurile în Statele Unite, povestite în paralel cu ascensiunea jurnalistică din anii `90, au loc după 2001, când o mare dragoste apărută exact în momentul în care Maria se confrunta cu amenințări din partea unor entități politice ostile, o determina să lase totul în urmă și să-l urmeze pe tânărul Lyman în Statul Vermont din America. După ce reușește să treacă peste șocul cultural și întrezărește un viitor fericit alături de Lyman, viața îi este dată peste cap, absurd, de un accident de mașină. Din nou, se vede în situația de a găsi în interior resursele necesare pentru a o lua de la capăt. Singură și însărcinată, Maria dovedește că spiritul unei luptătoare nu poate fi doborât de împrejurări, oricât de cumplite ar fi ele.

Peste ani, scriind această carte, autoarea, o adevărată luptătoare, privește în urmă nu doar pentru ea însăși, pentru a-și extirpa traumele trecutului mărturisind, ci pentru noi toți, pentru publicul internațional, pentru oricine vrea să afle ce înseamnă să nu capitulezi. Povestea Mariei Holderman e importantă (și sper că va fi tradusă și în română), pentru că ne trezește puțin din somnolența cinică și materialistă, semnalându-ne, din nou, că există cauze pentru care merită să regăsim în noi o doză de idealism ancorat în realitate.

 

*Liana Vrăjitoru-Andreasen, membră în Colegiul de Onoare Alecart, este profesoară de literatură și eseistică la South Texas College, SUA. A publicat proză scurtă în reviste precum Fiction International, Calliope, The Willow Review, Mobius, Weave Magazine etc.

Foto: Bogdan Onofrei

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!