Dacă aș fi într-o călătorie spre pol, poezia Denisei mi-ar fi cea mai bună tovarășă de drum, o fată cu părul (foarte) albastru, ca ochii Denisei, o fată cu mâinile (foarte) calde mereu, genul de persoană care-ți spune să te uiți la cer într-un moment (foarte) spontan, o fată al cărei corp e (foarte) îndopat de tristețea unei povești sau a mai multor, de oameni, de plâns, de iubire. În poezia Denisei e foarte mult foarte. Fără să fie sufocant, ci chiar necesar, plăcut, un foarte care te face dependent. E poezie care miroase a tristețe albastră, a liniște, poezie care cântă colorat, în nuanțele portocalii-roșcate-blonde din părul autoarei. Dar mai presus de toate, e poveste, e pământ, e material pe care-l poți ține în mână. Și chiar atunci când ajungi la pol, sub cerul acela negru și greu, poezia aceasta te (foarte) îmbrățișează în lumina aurorei boreale. Te transformi într-o bubă de nevindecat, într-o bătrânică care vinde flori la gura de metrou sau în stația de tramvai, râzi, uiți, taci, asculți sunetul îngrozitor al liniștii tale masturbate, reciclezi amintiri, îți reciclezi corpul, îl simți ca și cum a fost pătruns de o mie de culori, de o mie de fiori (ca în melodia de la bosquito, care sună ca versurile Denisei). Îți repeți mereu: în vis, boala ta îmi arată că ai câștigat. Și apoi urci câteva trepte pe scărița cerului și aștepți. Să devii poveste sau un lan de grâu. (Serena Condurachi)
în piept nu se naște doar blândețe
Nodulii tăi înfloreau la marginile
fiecărei respirații sacadate.
erau bulbii plantați din copilărie
plante ascunse în grădină, în timp ce tu-ți vedeai,
aproape liniștită, de celelalte treburi.
te-ai ocupat ca viața să fie în continuare fosforescentă
ca un licurici care taie întunericul
mi-ai cumpărat floricele zimțate din plastic
hârtie lucioasă și acuarele.
m-ai ajutat să scriu poezia despre Alina,
o păpușă pe care nu am avut-o niciodată.
tu știai cel mai bine să construiești
în mijlocul lucrurilor care nu există.
în vis, boala ta îmi arată că ai câștigat.
văd lanurile de grâu de la capătul satului
peste care lumina cade violentă
asfințitul unui soare pătat ca burta unei portocale
un câmp și o apă curgătoare
pe malurile căreia alergi și râzi.
râzi și pari aproape de vârsta pe care o am eu
ești tânără, la fel de înaltă și frumoasă ca înainte.
porți blugi evazați și îți arunci picioarele lungi în aer.
ai uitat că în pieptul tău încolțiseră nodulii.
în vis, boala ta îmi arată că ai câștigat.
aici, arsurile au sporit odată cu soarele
nesfârșitele câmpii erau semnul muncii până la-nserare
și-n timp ce tăiai porumbul, operația
despre care nu ai spus nimănui a erupt.
ți-ai terminat treaba cu sângele prelins
și n-ai vorbit nimănui despre bulbii ce ieșeau din sân.
au trecut anii și nu ai vorbit niciodată despre durere
ai divorțat, ne-am mutat, ai încercat să fugi
ne-am construit o viață nouă & fragilă
am avut senzația că totul va funcționa
până când în pieptul tău a răsărit o grădină de flori
care te-a tras încetișor sub pământ.
nu știu ce să fac cu acele povești despre tine
la care nu pot să ajung. corpul meu îndopat
cu tristețe începe să-ți semene din ce în ce mai bine.
tăcere & complezență
să-ți masturbezi liniștea până când
scoate un sunet îngrozitor
pentru fiecare secundă în care taci,
primești un discount de 10% la împăcare.
dacă ești perseverent și practici dedicat
această activitate, vei avea un discount de 50% la regret.
clienții fideli beneficiază de o mie de procente de vinovăție
pentru că lucrurile realizate bine
sunt simulacre ce distrug.
mi-e frică să respir lângă somnul celuilalt
corpul meu – un gândac de bucătărie
corpul meu – o prezență care perturbă
corpul meu ca ceva ce n-am știut niciodată să folosesc
însă am știut să-l hrănesc bine
cu toate formele de liniște și tăcere
cât să devină un aparat defect de înregistrare.
să plângi în liniște când iubești.
lasă-l să gândească. oferă-i timp
să-și lustruiască orgoliile.
ce spun eu că simt nu înseamnă că e adevărat,
însă, la fel de bine, ceea ce omit
e doar o alegere narativă.
să nu plângi în liniște când iubești
înconjoară spațiul de lângă tine
cu oameni care suportă o inimă funcțională.
despre ea
tristețea ei e suma tuturor lucrurilor
care îi sfarmă liniștea
bătrâna de lângă pasaj care vinde flori
camerele mici unde aerul se sufocă,
unde plantele nu au suficientă lumină.
copii cu mâini și fețe murdare îndeplinind
datorii paterne la crâșmele din sat.
bătrânii subțiri din stații de autobuz
cu care ar vrea să vorbească.
tristețea ei e imaginea schimbată
culoarea inevitabilă a fiecărui anotimp
frica locurilor care pot deveni de nerecunoscut.
tristețea ei e produsul tuturor privirilor
care păcălesc. duioșia ce devine foarte ușor milă,
așa cum frumusețea și claritatea chipurilor
sunt suprafețele retușate ale unor dureri încheiate.
când acele ating jumătatea unei zile,
secundele se îngrașă și promit schimbări
aerul se oțetește ca șosetele unui copil răcit.
tristețea ei e senzația unor apropieri
intuite. nu are nevoie de certitudini.
există mirosuri pentru diferite timpuri,
există mirosuri care anunță dezastrul
prăbușirea urgentă și eficientă.
tristețea ei este jignirea inofensivă, plușată
e siguranța celorlalți că lumea va fi identică
chiar și după câteva aranjări de cuvinte.
împachetări
urci câteva trepte pe scărița cerului
norii limitrofi acoperă adevărul.
este un lucru cât se poate de corect.
nu vezi nimic nici de sus, nici de jos.
ciocăni la ușa magaziei. lemnul scârțâie,
următoarea lovitură e a mirosului rânced.
stomacul se strânge ca mânuțele unui pokemon.
din inimile împuțite curg viermișori
e doar moarte aici – o colecție de mecanisme interne
ce n-au supraviețuit pământului.
de aici, de jos, rafturile magaziei
se clatină. lemnul tremură și în lemn se sapă
tobogane în care inimile se rostogolesc.
niște pătlăgele grăsuțe și ușor de strivit.
zeama lor dulce gâdilă papilele
bătrânului ce-și admiră lutul rămas în palme,
un colecționar al obiectelor ce ies din funcțiune.
încuie ușa ori de câte ori iese din magazie.
adevărul e că îi este de-a dreptul greu.
se împinge din umăr în lemnul masiv
până reușește să învârtă cheia de trei ori
metodele de siguranță sunt oricând binevenite.
întoarce spatele și rânjește satisfăcut.
El trage calm un taburet făcut din păpădii ofilite
și privește sub tălpi. cu degete lungi și
nepricepute ferește norii ca să vadă ceva mai clar.
în fața lui o grădină întinsă, ferită de plugul morții
inimile de un verde crud pregătite să pălească.
El râde ca un copil cu mâinile întinse
la poalele unui măr, așteptând
fructele care se coc să-i mustească între palme.
El știe că, în curând, toate vor fi destul de
bune pentru a fi puse-n magazie.
inimi îngrămădite în borcănașe sigilate
împachetate cu atenția celor în vârstă.
aerul să nu intre. aerul să nu iasă.
gustul să-și păstreze prospețimea
capacul să fie fixat și acoperit bine.
fundițele cu ochiuri perfecte sunt semnul unei mari griji.
e iarnă. bătrânul colecționar își plimbă
bastonul și caută să se așeze la masă.
cu vârful unui cuțit ridică o buclă
sub tinicheaua capacului.
sângele îi țâșnește pe față.
viermișorii l-au mușcat de vârful nasului.
ca un copil mincinos își trântește
fundul pe nori și
începe să plângă.
căsuța cu chibrituri
drumul mecanic de acasă până la magazinul din sat
cinci minute pe aceeași străduță care se bifurcă
dintre gânsaci, cocoși americani sau Bubu,
îți poți alege singur pericolul.
de doi ani așteptăm asfaltarea străzilor.
cu bicicleta cumpărată de la bazar mi-aș fi dorit
să las urme pe asfaltul încins. urme adânci,
să fie de la sine înțeles că sunt prima care face asta.
praful se ridică prin nări și astupă eventuala evadare
îți vine să-ți scarpini inima când privești în jur.
pâine măsline mazăre morcov punga roz reutilizată
două bomboane-jeleu-buburuză
pe care le ridic de pe tejghea în schimbul
restului, bănuții rotunzi și nefolositori
de care căutăm să ne descotorosim.
de când am crescut și am învățat drumul până la magazin
mamaia îmi repetă cu voce ridicată să cumpăr chibrituri
dau ăia 20 de bani pe niște bomboane amărâte?
le-am mâncat pe drum cu silă, am avut grijă să ascund ambalajele.
am închis buzunarul jachetei portocalii. așa m-am învățat.
ascund ce i-ar putea deranja pe cei pe care îi iubesc,
chiar dacă sunt lucruri mici, supărări inofensive.
ajunsă acasă, fixez cu privirea dulapul
așezat deasupra aragazului. cade
o cutie de carton plină cu alte cutii mai mici.
pe ele scrie cu litere mari și albastre NIKO.
mă gândesc că noi trăim în căsuța de chibrituri
economisim viața, tăiem gros din cuvintele blânde
nu ne spunem niciodată că ne iubim și
e de ajuns un singur fitil pentru a porni un foc mare.
însă nouă nu ne place căldura. noi închidem forțat
năstureii tuturor tristeților. tăcem din ce în ce mai mult
și ascultăm mai puțin. reciclăm amintiri din resturi
pe care le avem la îndemână. încep să construiesc
o altă căsuță, numai din chibrituri.
*Denisa Grădinaru, fost redactor-șef Alecart, membră a Colegiului Alecart, a fost invitată ca poetă la Festivalul Internațional „Poets in Transylvania” – Sibiu, 2023. (Dacă vreți vreo recomandare de carte căutați-o pe Denisa la „Cărturești”, Palas Mall – Iași, unde este librăreasă!)
