Care au fost semnele despărțirii de copilărie? Există o poveste a ieșirii din copilărie?
În loc de argument: „Copilăria nu este numai copilăria pe care am trăit-o într-adevăr, ci și totalitatea impresiilor despre ea care s-au format în adolescență și la maturitate. De aceea, copilăria pare lungă. Probabil fiecare perioadă a vieții este multiplicată datorită reflecțiilor despre ea în perioadă următoare.” – Cesare Pavese
„Când ești mic, dacă închizi ochii, ai impresia că nimeni nu te vede. Când ieși din copilărie, înveți să nu mai vezi răul. Ca să poți trăi cu tine și să nu fii permanent în gardă.” – Roxana Dumitrache*
Când mă gândesc la copilăria mea, dintre toate imaginile lumii, văd un aeroport. Nu orice fel de aeroport cuminte, septic, cu iureș de oameni și valize, miros de foietaje și magazinașe în care găsești, în vecinătăți improbabile Murakami alături de Osho cel știe-tot, reviste glossy, ghiduri turistice și jeleuri-ursuleți. Nu, aeroportul meu e opera unui arhitect țicnit, care a desenat macheta stând în mâini, a folosit mâneca pe post de radieră și a înmuiat vârful creioanelor în sirop de pătlagină – prozaicul miros al copilăriei mele!
Aeroportul copilăriei mele e un spațiu uriaș, acaparator, cu lumina năvălind prin toți pereții sticloși. Înăuntru, lumina capătă culori difuze și cam șui, ca și cum te-ai uita printr-un pește de sticlă. Știm cu toții specia aia de pește vintage; e peștele-bibelou și trăiește pe televizoarele sufrageriilor retro. Bine, cei mai tineri nu cred că sunt familiarizați cu specia asta de pește, înțeleg că simțul estetic a condamnat-o, totuși, la extincție. Oricum, lumina copilăriei mele arată ca măruntaiele unui pește de sticlă. Înăuntru, e o lume încremenită și etajată. La parter, păpuși dolofane cu păr de ață, cărți de colorat hașurate psihedelic, Gândăcelul – prima poezie anti-animistă a copilăriei, mâinile bunicii mele, ștrampii colorați de sub sarafan – ce oroare a modei!, părinții mei foarte tineri, cu haine hipsterești și greșeli frumoase în educația mea. Cea mai plină de tâlc e că am purtat o maletă neagră de zici că eram Foucault. Aveam patru ani și țineam doliu după Freddie Mercury.
La etajul 1, copilăria deja cvasi-matură – cu școală și învățătoarea pe care am detestat-o un pic la început, iar după am învățat să o iubesc. Cireșarii lui Chiriță și prima iubire literară. Îl chema Victor și era, evident, Cireșar. Pe vreun aeroport al lumii, poate că Victor chiar există. La școală am învățat că e bine să fii copil, dar e preferabil să fii copil cuminte. La etajul 2 lucrurile devin mult mai interesante și zgomotoase: liceul meu, Woodstock-ul meu. Un Woodstock cumințit, apretat, domesticit, dar tot Woodstock pe undeva. Copil eram și-n liceu, chiar dacă mă deghizam în adult conținut cu lecturi triumfale. Profii mei de liceu au avut marele merit de a suferi de o schizoidie splendidă: ne tratau ca pe copii și adulți în același timp. Bipolaritatea asta a lor ne-a făcut să ieșim din liceu cum trebuie. Bine, în liceu mi-am propus programatic să mă las de copilărie: debutasem cu niște catastrofe și mă simțeam scriitoare, deci om mare. Mă îndrăgostisem tâmp și aveam impresia că sunt atât de matură, încât, pe lângă maturitățile liliputane ale celorlalți, eram un Gulliver al înțelepciunii. Eram, sigur, un Gulliver al ridicolului ! E drept, mai înțelesesem câte ceva și din jurul meu și asta făcea lucrurile dificile. Am învățat că se moare. Citeam marii sinucigași ai literaturii: Esenin, Hemingway, Zweig, Plath, Faulkner, Celan, Rene Crevel – pe care credeam că doar eu pe lume îl citesc!, și mă întrebam serios dacă literatura ucide. Mai muriseră și Kurt Cobain și Janis Joplin și Jim Morrison, pe care îi cam ascultam, dar morțile muzicale nu mă interesaseră prea mult. Când iubitul unei colege, care nu era nici scriitor, nici muzician, ci de vârsta noastră, a murit în cel mai stupid mod posibil, s-a cam terminat copilăria tuturor. Vreo câteva zile nu prea știam ce e cu noi, înțelesesem poate că ne aruncăm în viață prinși de o cordelină elastică și că suntem stăpânii propriilor alegeri.
Copilăria e singurul spațiu al onestității. Când mi se face dor, de onestitatea aia autarhică, suficientă sieși, mi se face dor. Ieșirea din copilărie e, poate, tocmai exit-ul din onestitatea totală. Odată ce părăsești spațiul copilăriei, intri într-un no wo(man)’s land al reacțiilor vătuite, al gesturilor frânte, al tăcerilor impuse. În copilărie nu există războaie trecute sau imediate, chiar și neconvenționale, Allep, Holocaust, pogromurile, nedreptatea dureroasă, frica de «banalitatea răului», Hitler e un Chaplin netalentat, adevărurile tuturor sunt egale, chiar și cele religioase. Când ești mic, dacă închizi ochii, ai impresia că nimeni nu te vede. Când ieși din copilărie, înveți să nu mai vezi răul. Ca să poți trăi cu tine și să nu fii permanent în gardă. Dar oricât de complicat sau grav e, știi că la sosiri, pe aeroportul copilăriei, ești așteptat. Pe mine știu sigur că mă așteaptă o fetiță cu o sticlă de sirop de pătlagină.
*Roxana Dumitrache a absolvit London School of Economics and Political Science și Facultatea de Științe Politice din cadrul SNSPA, ca șefă de promoție. În prezent, este coordonator de programe la Direcția Relații Internaționale din cadrul Institutului Cultural Român.
„Nu am mai fost copil în seara în care mi-am frământat consternată mintea, alături de zâmbetul tatei, să înțeleg de ce in poemul lui Nichita Stănescu ploua cu ochi de pește.” – Ioana Tătărușanu
Nu am mai fost copil din momentul în care am început să mă gândesc la Dumnezeu. Eu uneori îl visez pe Dumnezeu. Îl visez aproape ca în cărțile care încearcă să mintă, într-o mare de întuneric, în mijlocul căruia eu încă mai copilăresc. Mă tem. Mă tem, dar nu fug. Stau în pat, mă uit în jur și Îi șoptesc Îmi e frică de tine, dar rămân acolo, pe perna de culoare murdară, ca și cum mi-ar plăcea să acumulez teama.
Și cu atât mai mult nu am mai fost copil, când am început să Îi pretind lui Dumnezeu răspunsuri. El era de acum Bunicul pe genunchii căruia mă așezam, mai puțin conștientă, mai tristă, mai absentă, dar la fel de drăgăstoasă. Acest Bunic îmi așezase un altfel de fericire pe umeri, iar eu o strângeam pătimașă în niște pumni tineri prin care sentimentele se strecurau mult mai ușor, decât printre degetele fetiței cu cozi lungi pe spate. Învățasem între pereții bisericii, duminicile, atâtea rugăciuni, ca să sfârșesc prin a le uita, îndrăgostită, nouă, indiferentă. Am uitat să mă rog. Visele curgeau sălbatic, haotic, halucinant, somnul mi se părea scurt și noaptea o povară. Am uitat să-mi fie frică de Dumnezeu, pentru că, nu-i așa, cum ți-ar putea fi frică de un prieten… Am avut frânturi ale existenței mele inconștiente în care nu m-am mai temut de nimic. Viața începea sa fugă de mine, și eu după ea. Îmi plăcea. Îmi plăcea până la lacrimi.
Am realizat cândva într-o perioadă aproape de ceea ce pot numi acum că lumea e născută din frumos, din iubire, din extazul și preaplinul ei, dar lumea aceasta în care sunt eu, copacii pe lângă care trec, șoselele înghețate pe care le privesc din tramvai când plec de la școală, barurile, oamenii, au decăzut într-o stare a răului pe care nu o puteam întrezări pe fereastra căsuței mele cu păpuși. Mă aflu acum într-un somn dezvelit, tremurat, îmi simt trupul inegal și dezechilibrat, corpuri se amestecă și amețesc în interiorul meu, lumi se nasc până în apogeul momentului în care Eu mă pot simți pe Mine. Îmi pipăi gândul. Îmi mângâi visul și mă văd născându-mă. Poate nu doar o dată. Ieri cădeau stele din tavan și mă lovea lumina în creștet. O simțeam curgându-mi pe mâini, învelindu-mi trupul și atunci, ca prima oară, m-am privit născându-mă. Punctul care eram, care sunt, întins pe covor, gângurea apucând razele soarelui și aruncându-le pe fereastră. Veneau oricum înapoi, dar am decis să închid geamul. M-am apropiat de perna mea mirosind a vise moarte și le auzeam pe altele născându-se. Ciudat sentiment să te privești dispărând. Omul ignoră. A învățat să meargă în doi pași, până la fereastră. A învățat să vorbească până la pat și a uitat când a închis ochii. Mirosul acesta de vise și lumină…prima lui noapte e rece și haotică , rătăcește, se încâlcește, capul îi cade în hăul imens al pernei..e o gaură neagră fără capăt aici, așa sunt visele?..nu cunoaște, plânge. Știe și el să plângă, ca orice copil. E bun. Lumina naște lucruri bune. dar acum copilul ei e acolo întreg, e singur și plânge. și unde e mama lui?…
Copilăria mea a adormit pe drumul unei lumini care mie îmi părea acum întuneric. Am refuzat să mai încerc să înțeleg lucrurile care erau greu de înțeles, sau care nu se lăsau înțelese de mine și atunci am realizat că mă maturizez într-o lume în care trebuie să știu să fac pași înapoi. Am crescut, în ziua în care am văzut în mine perspectiva viitoarei femei și mi-am asumat prezentul având conștiința viitorului. Nu am mai fost copil în seara în care mi-am frământat consternată mintea, alături de zâmbetul tatei, să înțeleg de ce in poemul lui Nichita Stănescu ploua cu ochi de pește. Eram deja altcineva când am plâns în fața unui băiat, și cu totul altcineva când am simțit că oamenii au plăcerea de a face rău așa cum am eu plăcerea de a patina iarna. În fond, așa am ajuns să mă rog din nou și să am încredere în Dumnezeu. Și el a rămas ultimul în fața căruia îmi asum lacrimile.
Sit there, count your fingers. What else you can do? I know you feel that you’re through. Count your little fingers, my unhappy little girl blue… – Janis Joplin, Little girl blue
*Ioana Tătărușanu este elevă în clasa a IX-a, filologie, la Colegiul Național Iași.
**Lucrare de Ioniță Benea
