Despărțirea de copilărie (Ancheta Alecart 17) II

Care au fost semnele despărțirii de copilărie? Există o poveste a ieșirii din copilărie?

În loc de argument:

„Copilăria nu este numai copilăria pe care am trăit-o într-adevăr, ci și totalitatea impresiilor despre ea care s-au format în adolescență și la maturitate. De aceea, copilăria pare lungă. Probabil fiecare perioadă a vieții este multiplicată datorită reflecțiilor despre ea în perioadă următoare.” – Cesare Pavese

Ieși din copilărie (…) când lumea lor, a uriașilor, se relevă a fi meschină și lipsită de demnitate și curaj, când constați că semizeii din gospodărie sunt obedienți sau lași până la îngrețoșare în raporturile cu superiorii și autoritățile.- Marius Galan

Primul lucru care îmi vine în minte când mă gândesc la copilărie e tabloul lui Pieter Bruegel cel Bătrân, cu cele nu știu câte jocuri prinse într-o singură privire. Copilăria e locul creionat de bucurie și nepăsare, de iresponsabilitate și joc. Și dacă jocul îi însoțește pe unii până spre capătul vieții, responsabilitatea e o graniță după care n-am mai alergat niciodată cu adevărat liber. Poate că s-a întâmplat când s-a născut sora mea, aveam 11 ani și din mezinul familiei m-am trezit bonă cu normă prea mare pentru cât eram de neajutorat. Am început să schimb pelinci și să pregătesc laptele, să număr orele până îmi venea schimbul, mama mea. De atunci lucrurile nu au mai fost la fel. M-am trezit un copil mare, care observă că tatăl e prea des bolnav și că viața mamei e prea grea ca să-i amintesc că sunt la vârsta copilăriei și că  nu mă încântă viața adevărată, impregnată de responsabilitate și frici. Mai aveam zilele cu fotbal, Cupa campionilor din 1986 și ratarea calificării la Mondialul din Mexic. M-am băgat sub masă și am plâns. Și abia începea.

Nu am trăit o dragoste de adolescent, dar îmi amintesc și acum de prima și a două mea prietenă. Aveam 7 ani când, alergând spre școală cu Angelica am crezut că plutesc și 9 ani când veneam de la școală, mână în mână cu Mirela, pe care am rătăcit-o, întâmplător sau nu, când s-a născut Elisa, sora mea. Și aveam 14 ani când am luat prima dată bătaie de la tatăl meu, absolut nevinovat, și am simțit ura și nedreptatea și lucrurile nu s-au mai scris niciodată la fel. Sună toate însă mai trist decât au fost cu adevărat. Pentru că nu pot să nu-mi amintesc cât am fost de încântat să-i construiesc fratelui meu și mai mic, un tractor din lemn, cum am făcut roțile din bățul de la brad, i-am făcut osii din două crenguțe și am imaginat un habitaclu care avea chiar și ochiuri de geam (în cursul acestei mărețe întreprinderi, am tăiat cu dalta mocheta de pe hol în cel puțin 10 locuri. Nu le-am spus niciodată părinților ce s-a întâmplat iar asta a născut cele mai haioase presupuneri, cea pe care am susținut-o cu aplomb a fost că s-a întâmplat când o loveam cu bătătorul care avea o sârmă desprinsă).

Eram eroul mamei când, plecat de la 4 dimineață la cozi, aduceam unt și lapte și pâine și eram fericit. E lumea copilăriei mele, cu buzdugane făcute din smoală fierbinte și pietriș învârtite la nesfârșit pe vreo coadă de matură pe lângă șantierele blocurilor din jur și a celui al școlii în care mai târziu am învățat în ciclul gimnazial, o lume cu tuburi și săgeți de hârtie, cu injectoare și petarde cu carbid,  cu săbii din lemn și arcuri cu sfoară de cânepă, cu Winnetou și Old Shatterhand, cu cavalerii Pardaillan și cei trei muschetari, cu cărți de joc decupate din carton și scrise cu pixul, o lume din care nu m-au alungat totuși  nici lipsurile, nici grija pentru frații mei mai mici, nici imaginea disperării părinților a două fetițe înecate în Siret, nici alte o mie de lucruri care pot să-ți însemne viața sau să te amputeze emoțional.

Nu știu dacă atunci e momentul în care ieși din copilărie, dar cu siguranță că îți pierzi din candoare când faci lucruri care aparțin lumii adulților, când lumea lor, a uriașilor, se relevă a fi meschină și lipsită de demnitate și curaj, când constați că semizeii din gospodărie care critică guvernul pentru că nu le crește salariile sau, de ce nu, copiii, sunt obedienți sau lași până la îngrețoșare în raporturile cu superiorii și autoritățile, când începi să recunoști mai subtilele raporturi de putere dintre adulți, când înțelegi că ai putere asupra a câteva lucruri și ești în puterea unor adulți care nu par cu nimic mai orientați pe lume. Nu e lipsită de miez vorba că copiii se nasc cu tot ce le trebuie să reușească, dar îi doboară educația. However, dacă e vreun motiv pentru care aș vrea să fiu din nou copil e  pentru că l-aș mai avea pe tatăl meu. O grămadă de ani, în care, poate,  l-aș educa mai bine. L-aș învăța să nu mai moară. Mi-e dor de tata.

*Marius Galan, membru în Colegiul de onoare Alecart, este judecător la Curtea de Apel, Suceava.

 

… când reușeam să construim ceva, veneau valurile nemiloase și înghițeau tot, dar noi reluam cu același entuziasm opera și, cel mai important, o făceam exact în același loc. – Tamara Bivol

Încă simt un miros al copilăriei. Încă îi simt răsuflarea în ceafă, când mai tare, când abia, abia, dar mă alin cu gândul că este acolo. Așteaptă copilăria să-mi fac timp și pentru ea. Așteaptă să îi arunc măcar o privire nostalgică, ca să nu se simtă părăsită. De fapt, eu sunt cea părăsită. Ea s-a îndepărtat, a rămas în urmă și merge cu pași nesiguri în spatele meu pe acest drum al vieții. Ea e cea fricoasă, pentru că nu găsește curajul de a ține pasul cu mine. De ce vrea să mă lase să merg singură? De ce nu vine să-mi cânte cu vocea suavă a mamei la ureche? De ce nu îmi reamintește cum să mă bucur de fiece clipă? De ce nu mă ajută să îmi păstrez acel optimism convins? Optimism prezent atunci când, mici fiind, ne jucam în nisipul de pe plajă și tocmai când reușeam să construim ceva, veneau valurile nemiloase și înghițeau tot, dar noi reluam cu același entuziasm opera și, cel mai important, o făceam exact în același loc. Nu te idolatrizez, nu am cum, nu ai fost perfectă. Nu am avut niciodată cele mai frumoase păpuși și nici prietene cărora să le împărtășesc șoptind secrete la colțul blocului. Tocmai pentru asta, îți mulțumesc, Copilărie! Îți sunt recunoscătoare că m-ai lipsit de efemer și superficialitate, în schimbul a ceea ce merită cu adevărat a fi trăit. Erai încă alături de mine când puneam iarna nuci pe sobă la copt. Încă mai simt acel miros care aduna toată familia în jurul mesei cu trei picioare. Scaunul – ajutorul meu devotat – îmi împrumuta îmi fiecare seară unul dintre picioarele sale pentru a zdrobi coaja protectoare a nucilor și a elibera miezul uscățiv și aromat. Lângă nuci, pe suprafața ruginită și arzândă, își vărsau sucul și câteva mere. Cinci mere coapte însemnau o casă vie. Cinci mere și un bol de nuci coapte erau apogeul fericirii noastre în serile geroase de iarnă. Ar trebui totuși să spun „seri călduroase de iarnă”, căci la gura sobei viscolul nu ajungea cu a lui vâltoare. Lângă para pâlpâindă erau doar cinci suflete mulțumite că au ajuns, slavă Domnului, să mănânce și porția din acea seară de nuci și mere.

  • Mamă, ce e fericirea? Ce e împlinirea?
  • O să afli și singură răspunsul și îl vei înțelege abia atunci când vei fi lipsită de aceste valori, îmi răspundea ea cu ochii sclipind în lumina palidă a nopții.

Și avea dreptate, copilărie! Soba au distrus-o. Din nucul de la poartă a rămas doar ciotul. Mărului îi cad fructele încă înainte să se coacă, poate și ele prea triste pentru a-și duce existența cu capul sus. Iar eu am plecat, copilărie! Mi-am întins ramurile spre noi orizonturi, lăsându-mi în urmă rădăcinile, lăsându-te pe tine în urmă.

Acum am înțeles ce înseamnă de fapt fericirea pentru mine – erai tu, copilărie. Te-am lăsat cu a ta căldură, cu galbena gutuie de la geam și cu iarna de după acesta. Am plecat, ai plecat, dar te rog ușa dintre noi s-o lași deschisă. Lasă să treacă amintirile măcar, ca să mă pot hrăni din ele.

*Tamara Bivol este elevă în clasa a IX-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!