Despărțirea de copilărie (Ancheta Alecart 17) I

Care au fost semnele despărțirii de copilărie? Există o poveste a ieșirii din copilărie?

În loc de argument:

„Copilăria nu este numai copilăria pe care am trăit-o într-adevăr, ci și totalitatea impresiilor despre ea care s-au format în adolescență și la maturitate. De aceea, copilăria pare lungă. Probabil fiecare perioadă a vieții este multiplicată datorită reflecțiilor despre ea în perioadă următoare.” – Cesare Pavese

 

„Primul semn a fost atunci când am renunțat pentru o perioadă la trupele de rock clasic pe care le tot auzeam de la tata de când eram mică.” – Anastasia Fuioagă*

Mărturisesc că, în momentul respectiv, am simțit despărțirea de copilărie drept o trădare din partea lumii în care credeam că trăiesc. Începeam să îmi dau seama că tot ce știam nu era de fapt adevărat, că viața nu are doar părți bune. A fost de fapt o descoperire a existenței răului din jurul meu, despre care nimeni nu îmi spusese nimic concret până atunci. O stare generală de confuzie a fost timp de câțiva ani cea care m-a îndepărtat treptat de acea perioadă a copilăriei.

Am obiceiul de a asocia diferite momente și evenimente prin care am trecut cu muzica pe care o ascultam în momentul respectiv, așa încât primul semn cred că a fost atunci când am renunțat pentru o perioadă la trupele de rock clasic pe care le tot auzeam de la tata de când eram mică. O prietenă îmi spusese prin clasa a IV-a de Nightwish și știu că îmi luase mult timp să găsesc trupa pentru că nu știam cum se scrie. M-am regăsit încă de atunci în piesele lor, deși nu aveam nici cea mai vagă idee despre ce cântau ei acolo. Cred că acea combinație dintre vocea Tarjei și instrumentalul melodiilor, care atunci era foarte dur pentru mine, a fost ceea ce mă  atrăgea atât de mult pentru că ajungeam să cunosc o parte din mine pe care nu o știam până atunci. Au urmat apoi Evanescence, Within Tamptation, Epica și în fine, ceva mai târziu, trupe precum Children of Bodom și Dimmu Borgir. Pe măsură ce creșteam înțelegeam și versurile melodiilor, mesajul lor. Acela a fost momentul în care m-a lovit realitatea, din plin aș putea spune. Armonia copilăriei era știrbită tot mai mult de tot ce vedeam în jurul meu, de la știrile de la ora 5 până la oamenii care erau în stare să te arunce din autobuz ca să aibă ei loc. Totul părea croit prost, cu susul în jur. Lumea întreagă era un haos nemilos în ochii mei și mă intriga enorm faptul că eu nu puteam schimba nimic.

Am început să am certurile tipice din această perioadă cu părinții și m-am închis mult în mine. Simțeam că nimeni nu mă înțelege, că toți sunt doar niște falși. Mi-am găsit scăparea în literatură și în scris. Încă mai am poveștile pe care le-am început și nu le-am terminat niciodată. Scriam mereu despre același lucru, doar pus sub diferite forme și, încet încet, contextul în care puneam un mesaj devenea tot mai pesimist, fără soluție. În timp ce îmi pierdeam interesul pentru jucării, desenele animate și în general uitatul la televizor, scrisul acapara totul. Era singura modalitate prin care reușeam să înțeleg ce mi se întâmplă și a rămas așa până acum.

Cu timpul, am învățat să accept lucrurile așa cum sunt, să nu mai încerc să modific imposibilul, ci să mă axez pe mine însămi. Sincer, dacă aș avea posibilitatea de a mă întoarce la copilărie, nu aș face-o. E o perioadă a unei iluzii ce urmează să fie spulberată, iar eu prefer să trăiesc în adevărul crud decât într-o lume falsă.

*Anastasia Fuioagă este elevă în clasa a IX-a la Colegiul Național Iași.

„Primul semn: am început să nu mai adresez întrebări, ci să îmi pun întrebări.”- Viviana Gheorghian*

„Ține-mă de mână. Va fi totul bine!” Mereu îmi amintesc de asta și zâmbesc. Am fost și eu copil odată și, poate, încă sunt. M-a ținut și pe mine de mână, odată, mama și încă mă mai ține. Și da, am ascultat și eu, odată, povești de-ale mamaiei și încă le ascult.

Încă păstrez urmele unei copilăriei evanescente. Nu pot spune că am ieșit realmente din ea, căci se evaporează treptat, dar, deocamdată, este încă aici, în mine. Cum aș putea să nu mai fiu copil când încă plâng în îmbrățișările atât de calde ale mamaiei, când o văd că se uită cu atâta afecțiune la mine? Dar, într-adevăr, nu mai sunt copilul de acum zece ani, de acum cinci ani, de acum trei ani. Prima dată au început să nu mă mai atragă desenele animate… și mă durea.  Apoi a urmat lectura. Chiar dacă eram în clasa a III-a și citeam fără probleme, preferam, încă, să o ascult pe mama cum îmi citește basmele lui Ispirescu ori povestirile istorice ale lui Almaș. La un moment dat voiam să stau doar eu și cu ea, cu cartea, într-un mic univers numai al nostru format din mine, din ea, din patul cu așternut Cenușăreasa și din cana cu laptele cu miere.

Vreau să cred că am rămas copil, așa cum voiam și eu  să cred odată că Moș Crăciun există, deși știam că nu-i așa. Nu credeam, dar voiam să cred. Puneam sute de întrebări al căror răspuns nu îmi era necesar, răspuns pe care nici nu îl așteptam. Într-o perioadă a vieții în care orice lucru banal se contura în mintea mea ca o lume întreagă, unele mecanisme erau cu susul în jos. Răspunsul era un pretext pentru o nouă întrebare, o alta și alta și tot așa până când… am început să nu mai adresez întrebări, ci să îmi pun întrebări. Înainte aveam nevoie să cunosc lumea în care asfaltul rece îmi lăsa amintiri vineții pe genunchi atunci când mergeam cu bicicleta, dar acum am nevoie, mai mult decât atât, să mă cunosc pe mine. Și îmi amintesc, din nou, de acel „ține-mă de mână”. „Și vei fi în siguranță, stai liniștită. Nu ai cum să pățești ceva rău atunci când ești cu mama.” Mereu auzeam asta în drum spre grădiniță. „Uite câinele mare!”. „Ține-mă de mână. Va fi totul bine! Și vei fi în siguranță, stai liniștită. Nu ai cum să pățești ceva rău atunci când ești cu mama.” îmi spunea ea. Era, cred, singurul moment în care nu puneam întrebări. Aveam încredere în glasul ei și în strângerea ei caldă de mână fină cu un rubin pe inelar ce incomoda apropierea palmelor aidoma bobului de mazăre de sub salteaua prințesei. Acum, poate, aș întreba-o cum ar putea să mă apere… Dar nu îmi mai este frică.

Am început să văd în privirile tuturor un gând, un pas, o implicare și, totodată o detașare pentru cei din exterior. Am început să realizez că nu mai sunt centrul universului altora, dar că sunt centrul universului meu. Și de aici începe o nouă poveste.

*Viviana Gheorghian este elevă în clasa a IX-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

Grafică de Ioniță Benea

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!