Comunitatea Gabra în mijlocul căreai am trăit timp de doi ani (2008-2010) este o comunitate de nomazi în nordul Kenyei, deşertul Chalbi şi numără aproximativ 50.000 de oameni. Modul lor de subzistenţă este creşterea animalelor: oi, capre şi cămile. Sunt recunoscuţi la nivel mondial pentru capacitatea lor de supravieţuire într-un mediu atât de arid şi de pietros. În ultimii ani există o tendinţă puternică de a se stabiliza situaţia lor datorită presiunilor guvernului, dar şi datorită serviciilor oferite în micile oraşe (Maikona, North Horr, Kalacha, Bubisa, Dukana) prin crearea de şcoli, dispensare, magazine, organizaţii non-guvernamentale.
Primii misionari români au ajuns în deşertul Chalbi în 1999, unul dintre ei rămânând până astăzi. Serviciile medicale sau de orice natură au fost oferite pentru prima dată de misionari, în timp ce în ultimii ani guvernul şi alte organizaţii oferă foarte mult suport nomazilor.
M-am alăturat misionarilor români în 2008 împreună cu alţi doi tineri. Plecarea noastră a fost posibilă datorită Centrului Misionar Diecezan care ne-a pregătit pentru misiunea noastră prin cursuri de antropologie, misiologie. Totodată, au făcut posibilă şi întâlnirea noastră cu alţi misionari care ne-au povestit mai mult despre lucrurile practice.
Preoţii misionari aveau nevoie de fiecare dintre noi în domeniul educaţional, respectiv cel medical şi în domeniul practic (mecanică, construcţii etc). Domeniul meu a fost cel educaţional, Alina Cojan a preluat domeniul medical şi Adrian Cimpoeşu pe cel practic. Responsabilitatea mea era de a mă ocupa de cele 23 de grădiniţe şi 3 şcoli primare cu tot ce presupunea administrarea lor, însă şi din punct de vedere pedagogic. Această muncă mi-a plăcut foarte mult şi cu greu m-am dezlipit de ea la sfârşit.
Părinţii copiilor şi educatorii mi-au dat o nouă perspectivă asupra educaţiei, pe care nu o vedeam din cauza îndoctrinării din Europa. Pentru mine educaţia formală era singura posibilitate de a face ceva în viaţă, de a te afirma ca om: ai carte, ai parte! A avea o diplomă de master nu mai este o noutate, poate nici cea de doctorat. Cred că nici noi europenii nu prea înţelegem unde ne duce goana aceasta după diplome.
Întrebările părinţilor erau. în orice caz, foarte provocatoare şi înţelepte. Să mă fac înţeleasă: singurul mod de supravieţuire în deşert este creşterea animalelor. A avea multe animale, de ordinul sutelor, este ca şi cum ai avea bani în bancă. O singură capră costă în Kenya în jur de 50 de euro. Carnea a fost şi va rămâne un produs mai scump decât alte produse alimentare. Întrebarea părinţilor era: dacă îmi vând caprele ca să îmi susţin fiul sau fiica ca să meargă la şcoală până în clasa a VIII-a, sau poate chiar până la liceu, cu ce mă aleg dacă la sfârşitul şcolii nu mai vrea să se întoarcă să mă ajute?
Eu nu mai am nici capre, nici fiu. Discuţiile cu ei mă provocau şi mă determinau să gândesc împreună cu ei, să mă pun în pielea lor şi să găsim căi de mijloc. M-au învăţat să nu mai gândesc la micro, ci la macro, adică să nu văd avantajele imediate, ci să gândesc pe termen lung ce ar putea aduce o decizie sau alta. A acţiona pe termen scurt fără a cântări consecinţele era imposibil pentru Gabra. Îşi luau timp pentru orice decizie să o dezbată cu toată comunitatea până când toată lumea cădea de acord.
Sărăcia şi definiţia ei a fost o altă noutate şi lecţie de viaţă. Un prieten misionar îşi aminteşte cum, întâlnind un bătrân care, în urma secetei, îşi pierduse toate animalele şi venise în misiune să ceară ajutor, a avut ca primă reacţie: Îmi pare rău că ai devenit sărac. Bătrânul îi întoarce spatele şi pleacă. Uimit, întreabă alţi oameni: ce rău a spus? Ceilalţi îi explică faptul că în Gabra e foarte rău să spui cuiva că e sărac atâta timp cât poate merge, cât vede, cât Îl are pe Dumnezeu şi, mai ales, când are o familie. Şi mie mi s-a întâmplat să mă plâng şi să spun că sunt săracă. Am primit acelaşi răspuns de la ei. Mi-am dat seama că am tendinţa de a privi mai degrabă la ce îmi lipseşte decât la ce am, că mă las deseori întristată de ce nu am în loc să apreciez ce am.
Ceea ce noi am pierdut în Europa şi am descoperit în Africa sunt serile de poveşti. Am avut norocul să trăiesc o asemenea seară chiar luna trecută când păstorii îşi împărtăşeau poveşti despre vulpi, veveriţe, hiene şi alte animale. Serile de poveşti întreţin relaţiile şi creează o atmosferă destinsă şi plăcută. Păstorii aveau între 14 şi 25 de ani. Cel mai bun povestitor era Woto, chiar dacă era cel mai tânăr dintre ei. Talentul de povestitor l-a moştenit de la tatăl său. Nu cunosc foarte bine limba lor, însă modul în care imita fiecare animal îmi provoca hohote de râs. Interesant este că şi ei au multe poveşti despre cum vulpea a păcălit rând pe rând toate animalele la fel cum şi noi avem aceeaşi poveste. Vulpea din poveştile lor şi ale noastre va fi şi tema mea de dizertaţie pentru care am făcut şi o cercetare pe teren de şase săptămâni a.c. în octombrie-noiembrie.
Comunitatea Gabra va fi pentru un mine un acasă la care voi dori mereu să mă reîntorc. Timpul petrecut cu ei a fost un mare câştig din punct de vedere uman.
Foto: Gilberta Hobincu.
Articolul poate fi citit în ediţia tipărită Alecart 9 şi pe www.alecart.ro
