Despre amintirile niciodată avute care ne formează

Când pășești în biblioteca Colegiului Național Iași știi că ceva bun are să se întâmple. Fie că împrumuți o carte, fie că asiști la o lecție predată altfel ori că participi la o întâlnire Alecart, intimitatea unui loc mirosind a carte veche și a intenție bună te obligă să te simți și să fii într-un anume fel, mai lipsit de sfiala atât de mult exersată și de atitudinea (uneori) epuizată în fața profesorului de la clasă și mai dispus să asimilezi tot ceea ce mintea ta, epuizată de monotonia sfârșitului de an școlar, poate cuprinde. Și oricât de frumos ar fi locul, dacă nu este omul potrivit care să îl cinstească, discursul meu ar fi lipsit de orice semnificație fundamentală. Astăzi, și pentru mult timp de acum înainte, a fost și este Alexandra, cea care ne-a dăruit nu din puținul ei, ci din complexitatea modului ei de a înțelege lumea, o lecție de istorie și de artă prin care ne-a arătat cum trebuie să îți faci vocea auzită: nu e necesar să vorbești, ci să transmiți, nu trebuie să demonstrezi, ci să explici, nu trebuie să livrezi, ci să oferi.

Identitatea națională și arhitectura

Cu o naturalețe firească, Alexandra Masgras* nu s-a poziționat în interiorul unui monolog tern, ci a ales calea unei dezbateri vii, inteligente și captivante care nu  a lăsat pe niciunul dintre noi nedumerit ori obosit, ci fascinat, energizat și îmbogățit. Timp de o oră am participat la o incursiune într-un timp și într-un spațiu privite și analizate dinspre universal spre autohton și vice-versa, învățând că  între nevoia de legitimare a unei identități personale și artă ori că între identitatea națională și arhitectură există legături  mult mai puternice decât ne-am fi putut imagina până acum. Pornind de la convingerile pe care  le-a găsit exprimate în rândurile lui Lucian Boia, Alexandra a încercat să ne explice identitatea națională altfel, nu altfel decât este, ci altfel decât se obișnuiește a se prezinta. Ideea în jurul căreia a gravitat întâlnirea noastră a fost a aceea că identitatea națională nu este, ci se construiește, în timpul genezei ei fiind foarte importantă direcția spre care alegem să o orientăm. Mulți factori importanți joacă un rol esențial în făurirea ei și, chiar dacă nu m-aș fi gândit până acum la el, unul dintre ei este arhitectura cu stilul ei istorist.

Și când tot ce rămâne sunt idei, convingeri și imagini

După o prezentare scurtă, dar cuprinzătoare, a stilului istorist în Europa, Alexandra ne-a arătat cum a împrumutat spațiul românesc stilul occidental, însușindu-l. Castelul Peleș, Palatul Culturii ori Teatrul Național Vasile Alecsandri sunt doar câteva exemple prin care Regatul lui Carol a privit către Occident, arhitectura devenind modul de raportare la fondul nostru identitar. Cel mai înălțător lucru pe care îl putem spune despre această atitudine din perioada modernizării națiunii este că nu am privit spre Vest pentru a ne face observați de oamenii care îl populează, ci pentru a simți și gândi ca acolo. Privirea noastră a fost un exercițiu intuitiv, intern și extern deopotrivă, un exercițiu prin care nu cerem vizibilitate, ci prin care dorim dezvoltare proprie și unitară. Lăsăm Orientul pentru Occident pentru că, într-o mare de popoare slave, vrem să ne simțim, la fel de mult pe cât suntem, latini. Arhitectura este unul dintre pașii din traseul nostru existențial care nu se doresc a fi vremelnici. Ea nu rămâne prin ziduri goale ori ornamente care creează o experiență vizuală, ci prin atmosfera pe care o produce într-un  spațiu care îți imprimă involuntar un nou mod de exprimare. Aceeași pe care o produce, repetându-mi ideea, și biblioteca.

Dacă într-adevăr cultura ajunge să te formeze și să îți devină experiență, atunci pot spune cu certitudine că astăzi ne-am întâlnit cu un absolvent Alecart ce ne-a împărtășit cu onestitate fragmente din experiența sa. Metoda de lucru perfect organizată, vivantă și mereu apropiată de noi, modestia și dedicarea ce respirau odată cu discursul au transformat  această întâlnire în una nu doar marcantă, ci modelatoare. Cum ne-ai mulțumit la final pentru atenție, Alexandra, îți mulțumim și noi pentru disponibilitatea de a ne arăta o parte din tine astăzi.

Timpul pe care ar trebui să i-l asociezi istoriei, imperfectă prin excelență, este imperfectul. Se prelungește în prezent și, mai mult decât trecut, este actualitate. Săptămâna Alecart continuă.

 

Nota redacției:

Ne-am dori ca acest tip de întâlnire (mai apropiată de seminariile din marile universități occidentale decât de conferințele clasice) să devină o constantă a învățământului românesc. La Alecart ni le-am dori cel puțin lunare. De asemenea, Alexandra ne-a învățat astăzi că a fi absolvent format în interiorul proiectului Alecart înseamnă a dărui dezinteresat din ceea ce știi, a împărtăși într-un mod profesionist idei. Întâlnirea de astăzi, ca și cea de ieri, a fost o lecție pentru elevi și profesori deopotrivă.

*Alexandra Masgras, absolventă a Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă” Iași ca șef de promoție și fost redactor-șef Alecart, este licențiată („First Class”) a Facultății de Istoria Artei din cadrul Universității din Glasgow.

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.