Despre Bac în vremea molimei. Gânduri către absolvenți

Am fost specia aia antipatică care se hrănea din examene, îmi plăceau cum altora le plac scufundările acvatice sau săritul cu coarda elastică. Erau, pesemne, adrenalina fetei conștiincioase. Și mai era ceva, o așteptare nostimă a unui ritual pe care dintr-un misticism obtuz, care trăda cumva o ticăială a ființei pe care o descopăr acum și cu care voi coabita tot timpul: purtam „hainele norocoase”, scriam cu același stilou pregătit cu o seară înainte, aveam tot soiul de mici talismane care ar stârni râsul. Apoi urmau așteptarea subiectelor și pariurile școlăresc-nostime: „oare pică Ion?” sau aruncatul în eter a unor profeții: „e anul Barbu, clar ne pică Oul” (nota red.: Oul dogmatic), lupta cu defetismul „o să fie clar formarea principatelor, fix capitolul ăla pe care nu îl știu bine”.

Apoi erau emoțiile profesorilor, cele mai tandre din lume. Curajul vesel al cuvintelor de dinainte de Bac. Habar nu aveam atunci că aveau emoțiile lor, ni se părea că doar noi suntem îndreptățiți să le avem pe ale noastre. Abia mai târziu am înțeles că și ei erau aproape ca noi doar că înțelegeau că un examen care ar trebui să fie lin, ca o trecere de pe un mal pe altul (cu bacul?), devine o chestie greoaie care te poate marca destinal. Că subiectele sunt uneori tâmpe și pot sabota inteligența, formulate ambiguu, moșite de obsesiile unora sau de meschinărie ori uneori chiar absolut greșite.

Și mai erau părinții. Doamne, părinții aia agățați de telefon sau răstigniți pe gardul liceului, cu sticle de apă încălzită și emoții faraonice! Câtă compasiune și duioșie stârnește imaginea asta! (ar trebui interzisă, totuși!). Mie mi-a plăcut să dau Bacul, dar asta pentru că aveam ciudățenia mea, iar oamenii, mai ales cei tineri, au cele mai frumoase ciudățenii. Însă Bacul nu spune nimic despre destinul unui om. E o trecere și atât. Și ar trebui să fie simplă, prietenoasă ca o strângere de mână. Încurajator, tonic, o dovadă de încredere în licean. Un soi de cec în alb. Da, știu, nu toți elevii sunt la fel și o să mi se spună că eu vorbesc despre o categorie minusculă. Da, poate că așa e, dar azi aș vrea să avem încredere în toți, și în așa-zisele „oi gri”(nu cred că e corect politic „oi negre”) pentru că dacă e ceva ce îi putem da unui tânăr e încrederea; intuiesc că va ști ce să facă cu ea în viață.

Anul acesta, va fi un Bac exotic în biografia liceenilor: „am dat bacul pe Covid” vor povesti, probabil, la o vârstă la care devine șic sau fermecător să povestești despre asta (intuiesc că eu am ajuns acolo:). Și vor uita poate că bacul lor a însemnat și o valiză de emoții în plus, cu termometre și distanțare socială, fără petrecerile de după și chiar fără aruncatul ăla amuzant-ridicol al tocăi de dinainte. Enfin, că lungesc nepermis. De Bacul lor, pe pandemie, poate că o să îmi caut hainele pe care le-am purtat eu la Bacul meu pe ne-pandemie, stiloul alb și o să mai fac vreo câteva gesturi secrete din ritualul meu misticoid rugându-mă să fie un Bac lin și să li se arate totală încredere în inteligența și curajul liceenilor.

(Ps: mai ales alecartienilor și nu numai, evident: Stay young, my young(er) friends, trece și asta)

 

*Roxana Dumitrache este autoarea volumului Papa Nicolau și alte povestiri foarte, foarte scurte apărut la editura Polirom în 2019.

Foto: Alina Sava

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!