Dacă nu înțelegi felul în care „se face carte” la Băncilă, înseamnă că nu ai ce căuta acolo. Susțin asta încă de la primele articole scrise în „Artes”, revista care a angrenat micii artiști într-un mecanism autodidact, autonom, de a se raporta la arta pe care o învață și pe care o fac. Spun asta pentru că spiritul critic era și poate încă este prăfuit, secund unor orgolii la fel de învechite. Iar mințile mai deschise – pentru că revista școlii nu obliga pe nimeni nimic – puteau alege să se asculte reciproc sau să se uite mai bine în oglindă. Această alegere pusă la dispoziție de revista „Artes” a fost salvatoare pentru cei care – ca și mine – credeau în tot ceea ce nu mai credeau ceilalți. E stupid și tot atât de simplu. Nimeni nu îți cere să iei decizii importante și să discerni încă din clasa a 8-a, însă Băncilă, în toată adunătura lui de ciorditori, prostănaci și muhaiele, conținea și o subtilă rubrică a maturității.
Ori maturitatea ieșise din schemă oarecum pe vremea în care pașeam în curtea liceului cu niște plete ondulate și sensibile, curățele, proaspăt ieșite din cuptorul racovițesc. Până să ajung în Băncilă, 5-8 și prima jumătate a clasei a 9-a le-am făcut la Racoviță. Adică pe contrasens, cumva. Am depășit linia continuă ca să dau la arte. Deci pe lângă „the funny stuff”, cu ore lejere și pauze interesante, cu chiuluri și țigări pe după tonetă, cu bere băută în chiogâlțuri pe după un bloc, ca o prostituată loială, pe lângă toate astea, lumea era în criză. Profesorii – aceiași; stilurile – aceleași – lucru destul de îngrijorător pentru un liceu de artă. Elevii – blocați în aceleași creste roz, în aceleași bude murdare, cu aceleași țigări tari și aceleași texte râioase despre prieteni, sex și artă, cică. Iar aici invoc maturitatea nu ca pe o crimă a copilului din noi, ar fi o prostie și ai fi prost să o crezi. O invoc ca un catalizator. Pentru că, sincer fiind, ceva minte în plus îți trebuie ca sa poți învăța arte și alte alea. Ori „Artes” asta a făcut: a reîntregit formula chimică a maturității de băncilist. Cine avea vreun potențial a dat, într-un fel sau altul, atenție fenomenului jurnalistic incisiv care a căpătat amploare peste noapte și care i-a învățat pe cei ce au avut urechi să audă, că arta are obligația de a ieși din orele de atelier, de a asimila cultura care o găzduiește și de a pune de fapt, elevii în acțiune pe niște fronturi cu adevărat deosebite. Puteți spune că „hei, dar faza cu arta care te poartă pe Lună și înapoi este de la sine înțeleasă; altfel, what’s the point?”
Păi the point e că nu era și nici acuma nu e așa de subînțeleasă situația. Corpul de cultură generală era un fel de curtea vecinului la care nu vrei să îți pice mingea. Vestita idee de rahat, preconcepută, conform căreia elevii „nu făceau carte” (sunt curios, oare poți face carte, așa, ca și cum ai face la oliță? – ce dracu înseamnă că nu se face carte? Nu au hârtie? E o materie separată, unde se predă „carte”, abstractul „carte”?) Ipocrizia și limitarea metodelor didactice din ateliere nu dădeau de înțeles decât că, după ani și ani, recunoșteai pe la olimpiade acelaș stil de la Iași. Nimic nou, doar orgolii umflate cu pompa de artiștii nedeveniți și de lenea minților închise. Și ce dacă pică acoperișul peste elevi? Și ce dacă mor de frig? Și ce dacă suportă elevii cheltuieli pe recuzită și că nici măcar o librărie nu avem? Vom produce aceeași artă, cu aceleași nuanțe, așteptând, generație de generație un copil talentat, un fenomen care să inspire o mare de oameni și pentru care eu, profesorul frustrat, îmi voi lua toate meritele.
Spiritul alternativ, atât de esențial nouă, mi l-am dezvoltat tocmai la ora de „carte”. Cea mai cool carte, pe care au ajuns toți să o aprecieze, spre stupida gelozie a altor „cărți”. Mă bucur să știu că am luat parte la procesul de regăsire a spiritului de la arte, proces fără final, bineînțeles, dar care trebuie întreținut dacă există pretenția performanței și a talentelor.
