Despre bunătate și resorturile ei în Trenul spre Samarkand, de Guzel Iahina

Și că nu ești mânat în toate acestea nici de simțul datoriei, nici de o idee, nici de iubire de oameni, ci de o mare deznădejde și o mare suferință.

Viața, moartea creează povestea, iar povestea aduce emoția, aduce gândul și înțelegerea.

O poveste și un tratat despre nevoile și limitele omului, o tatonare a limitelor sale, o mărturie a speranței, a nevoii fiecăruia de a simți căldura altui trup și de a căuta o salvare, asta reprezintă romanul lui Guzel Iahina, căci trenul spre Samarkand adună în vagoanele sale victime ale unei lumi ostile, în care nu ele au ales să se nască – o lume pe care cei mai mulți au cunoscut-o numai prin spectrul foametei generale. Iar cei care o cunosc și altfel au datoria să protejeze și să lupte pentru cei ce nu au descoperit încă nimic luminos. ,,Ghirlanda”, trenul plin de orfani urmărit mereu de spectrul eșecului misiunii sale și al morții aduce cu sine speranță –  o flacără ce arde anevoios, se micșorează și se îndepărtează, însă niciodată nu se stinge. Nu o lasă Deev să se stingă. Nu o lasă Belaia. Nu o lasă niciunul dintre cei aflați în această „arcă” a oropsiților vieții să dispară, în ciuda tuturor piedicilor și a tensiunilor ce apar.

Trenul spre Samarkand este un roman al umanului devastat, al încercării de răscumpărare a vinovățiilor, al datoriei și al dorinței de a face bine într-o lume în care binele și răul nu par a avea contururi clar delimitate. Este un roman al cărui ecou răsună concentric în interiorul cititorului, ghidându-l cu fiecare episod/cerc parcurs spre înțelegerea lumii, a sinelui. E un roman de care nu te poți detașa complet mult timp după ce l-ai terminat. Guzel Iahina nu intenționează doar să depene firele unei povești zguduitoare pe care cititorul să o urmărească asemenea unui privitor în fața ecranului cinematografic, nu brodează doar o poveste ce are în prim-plan întâmplări care să-l sensibilizeze și să îl facă să rămână  un timp alături de personaje. Prin modul în care este construit romanul, prin faptele care se adună și obligă la problematizare, prin aducerea la un loc a unor perspective la fel de valide, prin pulsația omenească a deciziilor și prin sfâșierile trăite, ca cititor nu numai că ajungi să fii alături de toți acei oameni și să trăiești pentru fiecare în parte, ci simți că ai putut lăsa frânturi din ei să devină parte din tine.

Bunătate e peste tot. În faptul că princhindeii au venit la gară în cizme, și nu desculți, e bunătate. Au cămăși pe ei, nu sunt goi – iarăși bunătate. Și merg în Turkestan – merg, nu stau să moară în orfelinate – poftim, iar bunătate! Sacii cu alimente, coșurile cu găini, mărul de pe acoperiș – toate astea-s bunătate! E puțin?

Călătoria își are punctul de pornire în orașul rusesc Kazan și ca destinație Samarkand-ul, un loc ce înseamnă șansa la supraviețuire pentru cei 500 de copii care se chinuie în orfelinatul suprapopulat, la fel de devastat de foamete și de boală ca întregul ținut, ca aproape întreaga țară. Răspunzător pentru evacuarea eșalonului este comandantul Deev, însoțit de comisarul Belaia și de un echipaj restrâns de surori, un felcer-bucătar și un mecanic, toți cu aceeași dorință de a ajunge în stația finală cu un efectiv cât mai mare de copii. Drumul însă se dovedește un purgatoriu și îi obligă pe fiecare să se confrunte cu sine și cu trecutul, nu doar cu provocările aduse de absența proviziilor și a medicamentelor, de boală și de spaimă.

Romanul este în egală măsura cutremurător și înduioșător. Momente precum îmbrăcarea orfanilor în cămăși oferite de armată, urcarea lor în trenul de evacuare, găsirea proviziilor pentru a reuși să aibă hrană o zi în plus, trupurile emaciate de suferință, violența și haosul, oprirea „Ghirlandei” lângă mare, un cântec de leagăn susurat în urechea unui copil, o lopată de pământ aruncată peste trupul chircit al unui băiețel sunt orori și minuni, iar acestea din urmă joacă rolul unei adevărate oaze într-o lume la început de secol XX sfâșiată de foamete, de îngheț, de mizerie și de disperare.

Impresia post-lectură este că Iahina a creat unui elogiu adus umanității, nu o glorificare a cruzimii și instinctualității noastre. Ceea ce rămâne e reflexul moral de a-l ajuta pe cel rănit aflat lângă tine, abilitatea de a empatiza cu suferința altuia și nevoia de a compensa răul făcut cu un bine mai mare.

Să fii bun nu înseamnă să promiți vrute și nevrute. Să suspini și să verși lacrimi pentru bieții bolnavi. […] Ca să fii bun, trebuie să știi cum. Să știi să refuzi. Să strunești. Să pedepsești.. […] Uneori, ca să fii bun trebuie să pari rău!

Un aspect ce m-a fascinat la romanul lui Guzel Iahina este cum problematizează în subsidiar subiectul bunătății, abordat din mai multe perspective. Se pare că omul este mai atras de bunătate atunci când există în trecutul său o greșeală pentru care simte vinovat. Îi am în minte pe Deev, pe Belaia, pe Bug, pe iablonciniști, pe atamanul Iablocinik. Toți au în comun nevoia de a compensa vinovăția, voită sau nu, dar resimțită, cu o formă de căință. Oare nu putem face bine fără să avem conștiința unui păcat trecut? Oare natura umană nu recunoaște binele în afara suferinței? Oare e necesar iadul pentru a căuta drumul către bunătate? Și câtă cantitate de rău determină puținul bine? Cum cântărim valoarea unei vieți, cine suntem să o facem? Când mă gândesc la bunătatea prezentată în Trenul spre Samarkand, mai curând trebuie să regândesc sensul cuvântului, deoarece, prin prisma poveștii lui Deev și a Belaiei, înțelegem că răceala, severitatea, duritatea nu sunt antonimele bunătății și, de asemenea, că generozitatea nelimitată și milostenia exacerbată nu îi sunt neapărat echivalente.

Și apoi mă gândesc: nu, nu aș fi putut face altfel. Eu nu mă înțeleg cu cifrele – nu pot să sacrific pe unul ca să salvez o sută. Într-un cuvânt, sunt o cârpă.

Doar polaritatea celor două personaje consider că a putut face posibilă împlinirea misiunii de salvare, întrucât speranța comandantului de eșalon și fermitatea comisarului Belaia mențin un echilibru între cele două extreme. Și nimic nu se face în afara încercării de a ieși din tine pentru a te îndrepta către ceilalți și abia apoi a reveni la tine. Sentimentul de siguranță conferit de un om care, spre deosebire de ceilalți, poate vedea rostul salvării cuiva este lucrul cel mai de preț pentru acești copii și pentru orice victimă care se simte abandonată într-o lume absurdă. Totuși, uneori, intențiile bune ale unei inimi mari nu se traduc la fel odată ce se acționează spre concretizarea lor. În trecutul lui Deev, al Belaiei, al tuturor personajelor există o greșeală care lasă o rană deschisă în conștiință și care reprezintă motivația subconștientă de a da totul pentru salvarea acestor suflete.

Poveste, sensibilitate, tensiune, mesaj, tragedie, speranță, Trenul spre Samarkand se dovedește astăzi o lectură necesară, căci istoria nu ne lasă să uităm și se scrie din nou sub ochii noștri – la fel de atroce ca acum un secol când e plasată acțiunea din romanul lui Guzel Iahina.

Trenul spre Samarkand e un roman despre conservarea umanului, despre salvarea bunătății – singura prin care ne salvăm pe noi înșine. Un roman despre viață ca efort de supraviețuire, ca o luptă continuă pentru justificarea speranței.

  • *Guzel Iahina este invitata noastră la Întâlnirile Alecart la FILIT, joi, 19 oct. ora 15, la Muzeul „V.Pogor”- Casa JUNIMII.  Programul complet al Întâlnirilor Alecart la FILIT, AICI.

*Ana Constantinescu, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, științe, la Colegiul Național Iași.

 

 

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!