Am luat parte de curând la un eveniment interesant, în cadrul căruia se intenționa (sau cel puțin așa speram eu) abordarea unor întrebări esențiale pentru dezvoltarea filmului românesc, întrebări care țin de promovarea filmului în presă și chiar de modurile în care putem încuraja tinerii să scrie și să citească cronici și nu doar să numere steluțe pe IMDB.
Dezbaterea din 6 mai a reunit doar trei dintre cei șapte invitați anunțați, dintre care numai doi au rămas până la final, domnul Laurențiu Damian retrăgându-se în plină conversație telefonică de la pupitrul de onoare. Astfel, și în lipsa unei reale moderări a discuției și a instigării dezbaterii, s-a povestit mai mult decât s-a discutat. Totuși, s-au enunțat câteva idei pertinente, pe care le voi relata aici, iar publicul a fost și el implicat, prin întrebări de tipul „Ce vă displace la filmul românesc?” sau „Ce fel de filme românești ați vrea să vedeți?”.
Domnul Laurențiu Damian, președinte al Uniunii Cineaștilor, a povestit despre premierele din perioada comunistă, filme precum Păcală și Mihai Viteazul care atrăgeau 8-9 milioane de spectatori, în comparație cu cifrele de 15-20 000 de spectatori pe care îi interesează un film românesc în ziua de azi. Domnia sa a exprimat nevoia de a înțelege poziționarea cinematografiei românești față de produsele americane care vând o modă, un mod de a fi, și care se pliază în mod natural pe conceptul de cinema mall. Făcând o paralelă între noul val românesc și neo-realismul italian de după cel de-al doilea război mondial, a explicat faptul că regizori precum Porumboiu, Mungiu ș.a. au adus filmul românesc la un realism de care avea nevoie. Cu toate acestea, publicul, nedorind să retrăiască perioada întunecată de dinainte de ’89 și nici realitatea searbădă a unei țări post-comuniste, gravitează în mod natural spre cinemaul de spectacol, care vinde speranță și escapism. Prin prisma acestor aspecte, cronica devine importantă pentru creator, însă domul Damian subliniază faptul că aceasta trebuie să fie mai mult decât un anunț ce ia formă exclamativă în goana după senzațional. Dimpotrivă, „dacă îmi spui că sunt dobitoc, trebuie să poți să îmi explici de ce fără să mă jignești – adică argumentând, analizând gramatica și estetica filmului și scriind despre toate elementele filmului”.
Legat de maniera de promovare a filmelor, doamna Irina Margareta Nistor a menționat faptul că ar fi folositor ca actorii noștri să își creeze portofolii, să prezinte peliculele în care au jucat, în timp ce regizorii ar trebui să se gândească mai mult la publicul pentru care fac filmele, și nu doar la juriul de la Cannes. Astfel, filmul trebuie prezentat și înainte și după festival, pentru că de multe ori gloria locală nu urmează succesului de festival. A lăudat inițiativa lui Mungiu de a merge prin țară cu filmul 4,3,2 chiar în locuri unde nu exista cinematograf și, chiar dacă nu au fost foarte mulți spectatori, a fost un prim pas care i-a inspirat pe alții să facă la fel. Doamna Nistor a mai spus că filmul românesc este pentru noi cel mai bun mijloc de a cuceri occidentul și că ar trebui să vedem filmele cu mai multă îngăduință.
Domnul Alexandru Giboi, director general AGERPRES, venind cu o perspectivă a valorii de consum a filmului, a subliniat intenția de a lăsa la latitudinea publicului decizia asupra calității unei producții, rezumând astfel rolul jurnalistului de film ca prezentator de fapte, fără opinie critică. Or, având în vedere faptul că marea majoritate a publicului românesc nu este educată cu privire la criteriile de valoare prin care poate fi analizat un film, sunt de părere că această strategie nu poate schimba cu nimic status quo-ul. Tinerii vor alege în continuare filmele care știu să se vândă, iar această capacitate nu reflectă calitatea filmului. Așa cum precizează și doamna Nistor, cu cât e mai bine realizat un trailer, cu atât mai puține va avea filmul de oferit. Într-adevăr, poate este nevoie de mai multe studii de piață pentru a afla ce anume vor românii să vadă într-un film românesc, așa cum spune domnul Giboi, însă crearea de filme pe gustul publicului, care să se vândă, nu poate garanta calitatea produsului artistic. Din contră, aș spune că astfel de constrângeri de a plia un produs pe piață nu sunt deloc în concordanță cu modul în care filmul românesc se afirmă de mai bine de un deceniu pe plan internațional și că rezultatul unei astfel de strategii ar fi un număr de filme mediocre, care imită formule hollywoodiene tocmai din dorința de a plăcea.
Din punctul meu de vedere, soluția nu este aceea de a face altfel de filme, care să se vândă mai bine, ci de a îmbunătăți sistemul de distribuție, de a educa publicul și de a integra critica de film în publicații de mai mare circulație, nu doar în reviste de specialitate care sunt oricum cumpărate și citite în mare parte doar de cei care sunt deja antrenați în acest discurs.
În sfârșit, mă bucur că la această discuție – pentru că nu o pot numi dezbatere – au participat mulți liceeni și voluntari SFR. Deși nu cred că în urma evenimentului au avut o mai bună imagine de ansamblu asupra a ceea ce înseamnă promovarea și distribuția filmului românesc, au avut ocazia să afle mai multe despre starea lucrurilor și să participe la dialog. SFR a punctat necesitatea unor astfel de discuții, însă nu a avut curajul (sau pregătirea) de a duce problema mai departe și de a privi lucrurile mai în detaliu. Sper ca la următoarele evenimente de acest tip să putem auzi și părerea unui regizor, a unui actor, a unui distributor de film sau a unui manager de cinematograf (dacă există această specie la noi în țară), pentru a putea construi o perspectivă mai amplă și pentru a veni într-adevăr cu soluții sau măcar cu întrebări mai productive.
