Context
O realitate a învățământului românesc (încă una dintre multele care, deși trezește nemulțumiri sau provoacă frustrări, nu a făcut pe nimeni să se aplece cu atenție spre a o analiza) este că, în multe dintre liceele teoretice pe care le cunosc sau despre care am auzit, clasele de filologie sunt marginalizate, considerate neperformante. În cel mai bun caz, asupra lor planează indiferența. Aspectul este vizibil fie că ne raportăm la lucruri minore (litera asociată clasei de filo va fi mereu E, F sau G), fie la unele de profunzime, vizând încadrarea sau recunoașterea performanțelor. Un premiu la olimpiada de română, latină, limbi străine sau istorie este mai puțin vizibil decât același premiu obținut la matematică, fizică, chimie etc. Ca să nu mai vorbim de rezultatele la concursurile de creație literară care, în viziunea unora, sunt doar niște „mofturi”, rodul unui talent nativ (nu și al lecturilor) și al unei evaluări „subiective”, în afara rigorilor academice.
Impresia generală este că aceste clase sunt locurile călduțe în care se odihnesc cei care nu fac față provocărilor științelor exacte, iar cei câțiva elevi pasionați, care și-au asumat decizia de a face filologie se rătăcesc sau sunt uitați, devenind pentru profesorii lor niște anonimi. E adevărat că, de cele mai multe ori, media de admitere la profilul umanist este mai mică decât la cel real și că o parte dintre elevi au nimerit întâmplător în aceste clase. Nu este o normă, dar a accepta de la început statutul de perdant al sistemului mi se pare o greșeală. Ceea ce lipsește acestor clase este orgoliu de a fi la filo, conștiința de a face lucrurile diferit, de a gestiona altfel timpul „liber”, de a te întâlni altfel cu lumea și cu tine însuți.
Poate că acesta este contextul regândirii statutului claselor de filologie. Fără a aștepta neapărat o direcție care să vină dinspre minister, o reformă clară. Evident, un astfel de profil ar trebui să aibă în curriculum obligatoriu ore de literatură universală din clasa a IX-a până în clasa a XII-a, să fie corelate programele de literatură română cu cele de limbi străine pentru a facilita posibilitatea înțelegerii mai largi a unui fenomen literar și cultural, să existe șansa de a alege, ca opțional, ore de istoria mentalităților, istoria artei, istoria cinematografiei, ore dedicate literaturii contemporane etc. Dar până când astfel de schimbări să existe, cred că se pot face mici pași în direcția formării diferite a elevilor de la filologie. Și aici intervine implicarea fiecărui profesor care predă la aceste clase, pentru că a aștepta o atitudine diferită provocată din afară este perdant. (…)
O poveste care nu s-a încheiat încă
În 2015 am avut norocul/ privilegiu să fiu numit profesorul și dirigintele unei clase de filo cu 28 de elevi dintre care aproape 10 intenționau după un an să se transfere la mate-info sau la științe. Filologia era șansa lor de a rămâne în liceul bine cotat în care au făcut și clasele gimnaziale sau la care visau părinții, chiar dacă cel puțin un an nu erau la profilul dorit. De aici, de la această realitate, începe povestea unei clase în care literatura, istoria, limbile străine s-au prins de sufletul lor ca guma de mestecat de banca din clasă :).
Pentru acești elevi viața la filo a început cu FILIT-ul unde urmau să prezinte în fața unui public numeros cărțile invitaților și cu realizarea unui nou număr al revistei „Alecart” dedicat festivalului. Aveau la dispoziție aproximativ o lună, deși ei încă nu știau ce înseamnă exact a fi elev de liceu și, cu atât mai puțin, a fi elev la filo. Pentru cărțile pe care aveau să le citească, pentru recenziile pe care urmau să le scrie, pentru întrebările pe care voiau să le pună scriitorilor nu primeau note, ci doar aplauze. Ritmul acesta infernal de lectură testat în primele săptămâni a continuat și după FILIT, pentru că în fiecare lună au avut întâlniri cu câte un scriitor până în vară, când trebuia să apară un alt număr „Alecart” și un supliment dedicat Festivalului „Poezia e la Bistrița”, unde patru dintre ei erau invitați ca jurnaliști culturali. În acest timp, unii s-au pregătit pentru fazele naționale ale olimpiadelor de istorie și latină, au participat și au obținut premii la concursurile de creație literară.
În vacanța dinspre a 10-a, doar cinci dintre cei zece elevi au vrut să se mai transfere, ceilalți începeau să aibă orgoliu de a fi la filo. Ce s-a schimbat într-un singur an? Ce s-a întâmplat cu elevii de la filologie și a provocat în ei nu atât o mutație de atitudine, cât o deschidere către întâlnirea cu ceea ce poate oferi filologia?
Au înțeles că literatura nu înseamnă doar comentariile pentru bac, pregătirea, așadar, pentru un examen de final de ciclu. Că literatura e o prelungire și o sublimare a vieții, e despre ei, despre ceea ce simt și gândesc când se întâlnesc cu un personaj sau cu o poezie, nu punctul de plecare al reproducerii unor idei de-a gata, ci pretextul de a descoperi ceva despre sine prin întâlnirea cu un altul. Au învățat că literatura nu înseamnă doar fragmentele sau textele reproduse în manual, că, de fapt, nu ai nevoie de acesta dacă știi ce volum de critică literară îți construiește o perspectivă sau îți întărește intuițiile de lectură. Au învățat, citind literatură contemporană și întâlnindu-se cu scriitorii, că pot ataca orice text și fără intermediari, având încredere în demersul critic personal. Au descoperit că mai important e să știi să pui întrebări percutante decât să dai răspunsuri previzibile, chiar dacă inteligente.
Au ajuns la literatura canonică prin literatura contemporană. Nu întâmplător, primele lor recenzii au fost la romane abia traduse în limba română și abia apoi s-au oprit asupra autorilor consacrați. Pentru că, deși unii nu sunt de acord, am descoperit că e mai ușor să le întreții pasiunea de a citi pornind dinspre literatura contemporană spre cea clasică și nu invers, alternând tipul de întâlnire și nu ținându-i captivi în spațiul în care am fost formați noi, profesorii lor. Nu în ultimul rând, au început să devină o echipă, o „sectă”, cum spunea Radu Vancu la una dintre Întâlnirile Alecart la FILIT, au transformat literatura în subiecte de conversație, în timp ce colegii lor, unii olimpici la mate, chimie, încă o mai vedeau ca pe o liturghie la care participau cu capul plecat și cu gândurile răstignite într-o opinie validată de profesor sau de cărțile de comentarii literare. Îmi amintesc, de exemplu, replica țâfnoasă a unei profesoare de română care susținea că ea nu citește literatură contemporană pentru că încă nu e validată, nu știe ce va rămâne din ea. Dar elevii din această clasă și-au asumat riscul de a discerne cu propria minte încă din clasa a noua și au descoperit că, deși nu e ușor, e mult mai prețios să poți susține un punct de vedere, să scrii o cronică de întâmpinare, să auzi opinia unui autor „viu”. Uneori mă întreb dacă „handicapul” elevului de la filo nu vine dinspre profesorul de literatură. Pentru că el preferă de prea multe ori să rămână pe drumul bătătorit și sigur al programei, pentru că refuză să alterneze discutarea operelor într-un context mai larg, pentru că nu impune lectura unor texte fundamentale înainte de a exista în orar literatura universală (abia în clasa a XI-a, mult prea târziu), pentru că se teme de opinii nefavorabile, de limbajul „agresiv” al unor texte contemporane, de problematica lor, de părinți sau, poate, doar de el însuși. E adevărat că elevii de la filo au nevoie de mai mult timp dedicat, de mai mult dialog, de dezbateri, de întâlniri literare/culturale. Nu le putem propune întâlnirea cu literatura în același mod în care o facem pentru cei de la profilurile reale. Pentru că așa îi pierdem. Disponibilitatea lor este infinită, dar pentru a-i domestici și a le forma niște reflexe culturale e nevoie de joc. Și de foarte multă răbdare. Alternând metodele, obligându-i să se adapteze unor contexte noi, provocându-i să intre în dialoguri vii.
[Citește AICI „cronica” unor ore de literatură universală semnată de Mălina Turtureanu.]
În anii următori, elevii mei de la filo au avut parte de ateliere de scrie creativă susținute de autori cunoscuți, câțiva au participat la concursuri de proză/ poezie și patru dintre ei au fost deja invitați ca poeți nedebutați la festivaluri internaționale, la Bistrița, Sibiu și Timișoara. Fiecare adolescent este un poet in nuce, dar elevii din această clasă au asimilat una dintre lecțiile cele mai importante, și anume că, pentru a scrie (bine, solid), trebuie să citești. Înainte de a mă uita peste creațiile lor le ceream să-mi prezinte un eseu pe marginea unui volum nou apărut. După ce „se luptau” cu textele poeților recent publicați, unii conștientizau că mai au mult de citit și reveneau asupra poeziilor scrise. Au învățat astfel că nu pot publica orice. Țin minte că prin clasa a 10-a, Ioana Tătărușanu, acum studentă în anul I la Litere și cea mai tânără membră a redacției revistei „Poesis Internațional”, publicase într-o revistă a școlii niște poezii proaste fără ca peste acestea să-și fi aruncat și altcineva un ochi critic. După ce a primit mustrarea de rigoare, și-a revizitat textele și și-a intensificat ritmul de lectură. A ajuns în clasa a 12-a să fie invitată împreună cu o altă colegă de clasă, Andrada Strugaru, la Festivalul Internațional de Poezie „Poets in Transylvania”. Dar pentru asta a fost necesar ca ei să își asume condiția de discipol, încurajările să alterneze cu momentele de maximă sinceritate și, mai ales, să nu renunțe la a descoperi singuri cărțile care le spun cu adevărat ceva. Cele care contează în formarea lor. Dacă nu li se induce teama că se vor rătăci prin literatura de duzină, dacă ajung să creadă că provocarea și tatonarea sunt mai importante decât ideile date de-a gata, elevii claselor de filologie se vor salva.
E de prisos să spun că pentru bac cei mai mulți dintre ei au refuzat să aleagă operele standard și s-au orientat spre acele spații literare cu care puteau rezona. E de prisos să spun că încă scriu și publică, deși nu toți au ales Facultatea de Litere. E de prisos să spun că mă bucur că unele dintre fete își doresc să ajungă profesoare. Și că literatura le așteaptă cu brațele deschise pentru că ele nu au trădat-o niciodată.
În loc de concluzie
Cuvintele profesorului nu ar trebui să ofere certitudini. Adevărul sau neadevărul lor se va reflecta în ceea ce gândesc și în modul în care acționează elevii lui. Cât timp sunt parteneri de dialog, dar, mai ales, după. De aceea, gândurile unei eleve din această clasă, acum studentă la Facultatea de Drept, Viviana Gheorghian, preluate dintr-un articol intitulat sugestiv Odă autorilor canonici în preajma bau-bac-ului, vor reflecta sau nu ideea că se poate face din filologie și altceva decât un spațiu călduț din care elevii să plece la fel de neatinși de întâlnirea cu literatura ca atunci când au ales să-i testeze limitele: Autorii considerați mari de către critica literară nu trebuie să fie, obligatoriu, mari și pentru noi. Tot ce contează, însă, este să înțelegem de ce. De ce nu iubim unii autori, de ce nu îi adorăm, de ce nu îi vrem pe noptiera noastră. […] Dacă bacul este „pregătit” încă din clasa a X-a cu teste, exerciții-șablon, atunci întâlnirea elevului cu literatura riscă să fie ratată. Dacă, doamne ferește, profesorii dictează/ impun comentarii/ eseuri sau predau limba și literatura română cu gândul doar la rezultatele pe care trebuie să le obținem la bac, numărul cititorilor va fi din ce în ce mai mic.
[Citește AICI articolul complet al Vivianei Gheorghian.]
Și pentru că orice titlu implică o așteptare, voi încheia cu „lecția” de poezie contemporană primită tot de la o elevă din clasa care mi-a oferit pretextul opiniilor formulate aici. La cursul festiv, Anastasia Fuioagă, în prezent studentă la Litere, m-a rugat să-i dau cuvântul și a oferit tuturor profesorilor prezenți o imagine despre fiecare pornind de la versurile unor poeți contemporani. Cei pe care i-a descoperit în timpul anilor de liceu:
Profu de română/ dirigu’: cine sunt eu, cine ești tu,/ care din noi a fost atunci/ maestrul kung fu/ și cât a învățat – și cât nu -/ despre răbdare. (Radu Nițescu – Ochii tăi, dar în minte îmi vin)
Profa de literatură universală: Chiar dacă vii/ când mă duc/ de fapt suntem prieteni/ nedespărțiți (Roberto Bolaño – Muza)
Profa de istorie: Pe când noi trebuia să rezistăm la zloata Ta omnipotentă/ pentru copiii noștri. Ca să facem o țară/ de care copiii noștri să se poată îndrăgosti. (Radu Vancu)
Profa de latină: Pe jumătate ascunsă, blocată doar în traficul din cap (Dan Coman – poemul de bătrânețe al lui DDD)
Profa de germană: Voi admira/ Însă marea însă nu ceva concret./ Voi admira, am depus inima în piept (Florin Partene – poate)
Profa de filosofie: frumusețea derutantă a unui gest salvează (Anastasia Gavrilovici)
Profa de muzică: continuăm fuga, semnul că cineva/ are nevoie de/ noi (Rita Chirian – cloudburst)
Profa de geografie: Când îți văd statura lucidă/ ochii tăi mari/ fața ta descoperită,/ deodată gâtul tău devine un râu,/ un mănunchi de rozmarin, un grangur auriu,/ un cer abrupt și o lungă zi de vară. (Mustafa Köz – O frumusețe stă între noi)
Profa de științe: Cineva,/ oarecum tainic, să zicem/ în sticluțe subțiri aduna sudoare de dragoste. (Arian Leka – VII. Sudoare de dragoste în eprubetă)
Profu de sport: În spaima unui sfârșit de emoție/ se pierde numele celor care ți-au umblat la creier (Florin Iaru – Moarte luminată ca ziua)
Profu de desen: două bărci plutind una către alta crezând că se apropie de mal (Gökçenur Ç.)
[Articolul integral poate fi citit în revista „Tribuna învățământului”, nr. 18-19/ 2021]
*Emil Munteanu, profesor la Colegiul Național Iași, este coordonatorul proiectului Alecart.
Grafică: Ioniță Benea
