O altă viziune asupra romanului Crimă și pedeapsă

Pasiunea este mărturia entuziasmului pe care îl trezește un anumit țel, precum și revolta împotriva împrejurărilor vitrege exterioare care împresoară acest țel.

Ce face Dostoievski cu personajul lui principal în Crimă și pedeapsă nu cred că au mulți scriitori curajul să facă. Fiindcă a diseca până în profunzime, a mutila conștiința și a sacrifica fericirea în numele supremației intelectului este, din punctul meu de vedere, atât o binecuvântare, cât și un blestem ce nu va întârzia în cele din urmă să iasă la suprafață. În jurul lui Raskolnikov pare a exista un întreg univers ermetic în care individualitatea sa, deși inițial una vehementă, orgolioasă, ce se impune treptat (sau vrea cu orice preț să se impună) în lume nu lasă loc de slăbiciune, este, în esență, una extrem de fragilă, care mi-a lăsat impresia că se poate rupe în orice clipă sub presiunea propriilor idei. De aici întrevăd și cel mai important conflict al romanului: unul de natură interioară, latentă și mocnită, între fibra morală a lui Raskolnikov și capacitatea sa intelectuală, fiindcă una dintre ele în mod evident pare a nu mai putea să o susțină pe cealaltă. Pariul oricărui cititor adevărat cu el însuși va fi, bineînțeles, care dintre ele va triumfa în final. Și deși la început voiam să mizez aproape instinctiv că fibra morală va fi cea care se va destrăma sub imperiul tuturor ideilor (îndrăznesc să le numesc) nobile, prea nobile pentru ce ar putea caracterul lui Raskolnikov să suporte, am ajuns să-mi dau seama că, în fapt, toate aceste idei sunt alimentate constant de o puternică personalitate și că, deși poate că personajul acesta nu-i prea face cinste tot timpul, fundamentul său moral este unul menit să reziste atâta timp cât va fi nevoie să trăiască cu vacarmul propriilor gânduri.

Pornind pe acest făgaș, una dintre primele întrebări din amalgamul aproape imposibil de descâlcit pe care mi le-a trezit romanul celebru al lui Dostoievski a fost: în ce măsură este Raskolnikov un ucigaș? În mod obiectiv și perfect lucid, nu ar trebui să existe dubii cu privire la concretețea faptelor săvârșite, însă nu vorbesc despre ce anume îl determină pe Raskolnikov să comită crima, ci despre capacitatea umană (a mea, cel puțin) de a-l vedea pe acest personaj un criminal. Sau un criminal în adevăratul sens al cuvântului. Mi se pare că există în el un soi de eleganță calibrată a dorinței de a face rău, eleganță care îl împiedică să se risipească complet, în ciuda primitivității de care dă câteodată dovadă în gândire. Ar ucide Raskolnikov din nou? Probabil că, dacă ar găsi un mod de a-și anihila eleganța aceasta de care nici el nu este conștient, da. Da, ar ucide din nou. Crima nu este nimic altceva până la urmă decât protestul individului împotriva unei proaste orânduiri sociale. Însă atunci de ce este nevoie de o pedeapsă, de ce este nevoie de o interminabilă luptă cu conștiința, de ce este nevoie de o restaurare a unui echilibru care era și așa precar? Pentru că ce nu a știut Raskolnikov în momentul în care și-a asumat rolul de a elibera o societate bolnavă de bolnavii săi morali, este că va declanșa mai întâi un protest asupra lui însuși, înainte de a-l declanșa asupra societății. Și dacă asta nu-l salvează, măcar știm că nu-l abrutizează, nu-i anihilează (întru totul) umanitatea, iar asta îmi e de ajuns. Pentru că știm nu doar că n-ar ucide din nou, ci și că nu ar mai simți necesitatea implacabilă a actului.

La limita dintre umanitate și bestialitate se află (mereu) omul 

Și monumental este felul în care, așteptând în orice clipă prăbușirea iminentă a acestui personaj, să-i îngropi încet pe toți ceilalți și să nu simți nicio remușcare, fiindcă singurul de care te-ai atașat rămâne, în mod straniu, în picioare. Chiar și când își pierde orice urmă de demnitate, de onoare, de speranță, chiar și când dă în patetism prin aclamarea pătimașă a sentimentelor, chiar și când știi că urmează invariabil să cedeze ceva în el, Raskolnikov rămâne tot timpul în picioare, prin simplul fapt că știe cum să îngenuncheze și să se închine în fața suferinței umane. Și tocmai asta este, în viziunea mea, salvarea sa. Nu capacitatea de a suferi, ci puterea de a vedea suferința în ceilalți, puterea de a-și pleca capul în fața ei.

Raskolnikov din prima jumătate a romanului niciodată nu s-ar fi închinat în fața Soniei ca în fața întregii suferințe umane. Nu ar fi făcut-o pentru că nu avea idee ce înseamnă suferința umană. Nu ar fi făcut-o pentru că era prea mândru ca să recunoască măcar că merită să se uite la degradarea (ce provoacă suferință) a celor din jurul său. Ce erau femeile alea, până la urmă, pentru el? Niște păduchi. În final, autorul ne spune el însuși că avem un Raskolnikov nou. Oare ce înseamnă asta? Să credem cu adevărat că avem un Raskolnikov pentru care femeile alea ar fi meritat să trăiască? Că avem un Raskolnikov care regretă? Care se căiește? Cred că el renaște simbolic nu pentru că și-a schimbat în vreun fel motivațiile interioare de a săvârși crima sau pentru că a considerat din senin că nu avea niciun drept să decidă asupra dreptului de viață al cuiva, nu. Nici măcar iubirea Soniei nu cred că-l schimbă. Singurul amănunt diferit este acceptarea faptului că nici el însuși nu este altceva decât tot un păduche, care nu are nicio altă șansă reală de a supraviețui decât aceea a supunerii în fața strictelor doctrine sociale pe care le detestă.

Să însemne asta moartea spiritului personajului? 

Când am început să scriu, nu-mi doream decât să-mi clarific în ce măsură este Raskolnikov o brută și în ce măsură nu este decât (o altă) victimă, al cărei firesc moment să devină la rândul ei călăul cuiva, a venit. Acum însă am o altă dilemă: Raskolnikov cel din final este unul împlinit, cu adevărat împlinit? Ce rost ar avea să mă predau când spui că acolo, la închisoare, am să fiu la odihnă? Adjectivul cel mai potrivit sub care să pot să așez întregul traseu existențial care pare a i se deschide în final este, într-adevăr, odihnit. Și atunci, nu e ca și cum Dostoievski ni l-a înfrânt definitiv pe Raskolnikov? Adrenalina în stare pură, revolta constantă împotriva simplei posibilități de a se preda, zbuciumul său interior, toate acestea îl defineau pe Raskolnikov cel pe care îl știam și căruia eram dispuși să-i iertăm aproape tot. Ce a ales însă Dostoievski să facă însă este poate modul ideal de a-l readuce pe Raskolnikov pe o linie de plutire ce, deși îi va castra genialitatea, îi va aduce la liman sufletul zdruncinat. Și deși încă mi-e imposibil să-l văd ca pe un final plauzibil, pot măcar să văd un Raskolnikov plauzibil, al cărui orgoliu, măcar de data asta, nu a triumfat. Și nu știu dacă să mă bucur sau nu.

Cum sunt portretizate personajele feminine 

Cât privește feminitatea (fiindcă nu am cum să nu vorbesc despre ea) în Crimă și pedeapsă, am avut impresia aproape permanent că personajele feminine din acest roman nu fac altceva decât să roiască avid în jurul prezențelor masculine remarcabile dostoievskiene, fapt ce nu ar trebui să ne mire, având în vedere contextul social și istoric pe care îl avem ca reper când ne raportăm la felul în care este configurată realitatea în Crimă și pedeapsă. Femeile sunt potențate de un con de umbră ce îmbracă diverse nuanțe, așezarea lor pe fundalul epic al romanului având rolul bine determinat de a-l relansa pe acest Raskolnikov nevolnic, predispus repetării greșelilor și lamentaților interioare în lumina atenției cititorilor. Făcând un exercițiu brutal de sincer de imaginație, m-am întrebat ce personaj feminin are o individualitate reală, care ar putea rămâne în picioare chiar și în absența personajului principal masculin. În mod evident, opțiunile mi-au fost limitate, ca să nu zic chiar nule. Dar asta nu deranjează, pentru că fibra personajelor masculine este una extrem de fascinantă ce acaparează, așa cum era de așteptat, aproape în întregime filosofia dostoievskiană.

Antropologia dostoievskiană este exclusiv masculină. Femeia interesează doar ca element în destinul bărbatului. Spiritul uman este înainte de toate spirit masculin. (Nikolai Berdiaev) 

În direcția trasată de Berdiaev, voi aduce în discuție prima dată personajul Duniei, sora lui Raskolnikov. Aceasta reprezintă, din punctul meu de vedere, prezența feminină filială necesară pentru evoluția personajului principal. Ținând cont de societatea patriarhală a secolului respectiv, precum și de datoriile morale ale unui bărbat adevărat (folosesc expresia cu sens peiorativ), dacă Raskolnikov ar fi avut un frate în loc de o soră, mai mult de jumătate din roman s-ar fi pierdut. Responsabilitatea unui frate față de statutul social al surorii lui, față de moralitatea pe care aceasta o afișează în societate, era o bine și cunoscută problemă, emblematică pentru înțelegerea felului în care funcționa patriarhatul.

Astfel, rolul Duniei în interiorul mecanismelor psihologice ale romanului nu este altul decât să servească linear și fidel imaginii de frate, implicit de bărbat, implicit de om (principiul entității umane enunțat anterior, care la Dostoievski este preponderent masculin cu foarte puține excepții) al lui Raskolnikov. Prin ea, personajului acestuia i se dă un statut în nucleul familial, i se conturează probleme care să-i testeze capacitatea de reacție și de empatie (tot haosul conjugal cu logodnicul Duniei), i se testează limitele iubirii și ale răbdării (disperarea deopotrivă a mamei și a surorii când el anunță că pleacă), i se cere impunerea unei autorități. Dacă ar fi avut un frate, automat ar fi intervenit o oarecare rivalitate între cei doi bărbați, pe când, prin prezența unui personaj feminin care nu iese cu nimic în evidență, situația este cât se poate de facilă: Raskolnikov ni se arată ca un veritabil protector al căminului familial, al onoarei celor două femei singure, piatra de temelie a virilității.

Niciun moment Dunia nu mi s-a părut a fi construită pentru a ieși de sub auspiciile acestor prerogative. Și, în fond, nici nu ar avea de ce. Ea nu este menită să fie o Emma Bovary sau o Otilia care să se lupte într-o lume în care doar bărbații iau deciziile pentru ea. Este construită pentru a reprezenta una dintre puținele vulnerabilități pe care Raskolnikov și le mai permite din momentul comiterii faptei. Și e perfect în regulă. Avem semnificative personaje de acest gen (atât masculine, cât și feminine) în toată literatura universală, a căror unică menire este să servească protagonistului. Însă atât timp cât un personaj feminin (personaj secundar, dar relevant pentru desfășurarea acțiunii) este definit exclusiv prin intermediul personajelor masculine, iar acest lucru nu reprezintă un artificiu stilistic, ci un firesc dezarmant, să sperăm la întruchipări feminine memorabile s-ar putea să intre în profundă contradicție cu datoria lui Dostoievski de a construi personaje veridice pentru cititorii săi. Cel puțin în acest roman.

Dintre toate personajele feminine ale operei dostoievskiene, Katerina Marmeladova este singura care nu depinde de Raskolnikov (fapt ce personal nu poate decât să mă bucure). Însă întregul ei zbucium interior (care ar fi avut spațiu să fie și mai bine individualizat în opinia mea), în antiteză cu studiul citat anterior care ne arăta că Dostoievski nu-și reduce personajele feminine la simple clișee casnice, nu se datorează decât, tocmai, dimensiunii sufocante a domesticului. Nu văd cum transcende Dostoievski clișeele despre soții fidele și văduve pioase, fiindcă doar pentru că la moartea bărbatului Katerina nu se prăbușește de durere în văzul lumii nu înseamnă că avem un personaj feminin extraordinar ce rupe canonul supunerii în fața patriarhatului. Da, avem într-adevăr un personaj feminin în sfârșit mai consistent individualizat, însă tot de fond rămâne.

Prin Sonia ni se dezvăluie misterul smereniei 

Despre Sonia același studiu critic ne vorbește despre o dedublare necesară a lui Raskolnikov. Ea întruchipează singura sursă de puritate într-o lume mizeră până la epuizare, singura în care el poate găsi un punct de echilibru. Abia acum am înțeles pentru ce te chemam ieri să mergi cu mine. Ieri, când te-am chemat, nu știam nici eu încotro. Acum văd însă că aveam o singură dorință: să nu mă părăsești. Personal, așa cum mi-a fost greu să cred în finalul romanului, așa mi-a fost greu să cred și în Sonia. Fiindcă resorturile ei interioare rezistă doar atâta timp cât se află în contact cu ale lui Raskolnikov. Iar acest fapt are rolul de a ne revela nu puterea personajului feminin, ci (încă o dată) importanța protagonistului. Nu cred că Raskolnikov ar fi avut nevoie să fie salvat. Cred că în final nu face decât să se condamne: iar asta îi aduce, în mod paradoxal, o șansă la salvare.

[Citește AICI un alt articol despre cazul personajelor feminine dostoievskiene]

 

Bibliografie: Rodica POP, Despre libertate și suferință. O perspectivă teologică asupra personajelor feminine dostoievskiene

 (*Mălina Turtureanu, secretar general de redacție Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!