Iată-ne iarăși înconjurați de felurite și acaparatoare luminițe și ghirlande jucându-și culorile turbate și reci cu același monoton ritm pe frunțile copiilor la serbările școlare, în minijupele pufoase ale doamnelor în team-building-ul de sărbători și-n fesurile răs-peticite ale colindătorilor care nu găsesc resorturi în realitățile zilnice pentru a se mai putea bucura numai la văzul colacilor, nucilor și portocalelor. Luminițe robotizate ticăind zadarnic, astenic. Iată-ne injectați cu veselii precare răsărite fie din mobilierul stradal dintr-odată cântător, împodobit cu boxe și stații de amplificare șfichiuind gerul lipsit de zăpadă cu triluri șchioape de colinde remixate, fie din îmbieri către porțile largi ale mall-urilor, târgurilor, supermarketurilor, site-urilor.
În răstimpul acesta, frunțile unor soldați primesc altfel prima nea și-o topesc în nădușeală și sânge, mătăniile lor poartă în platoșele genunchilor toate cufundările în spărtura gheții ale mai-marelui lor stăpânitor care spală păcatele, botează și testează sistemul imunitar al planetei cu oarba îndârjire a nesătuilor. În timpul acesta, nu mult mai departe, poposim iarăși asupra imperativului de a dărui, ba chiar învățăm, câțiva dintre noi, cum să facem față unei inflații de falsă filantropie care se revarsă din ecranele și instituțiile societale de peste tot. Propunerea pe care o însăilez aici ține de rădăcinile pe care le găsesc uitate ale actului mai degrabă rutinat decât ritualic al dăruirii, rădăcini care au de-a face mai ales cu virtutea empatiei, mai greu de deprins, de falsificat și de cosmetizat decât cea a altruismului. Diferențierea e necesară și utilitatea ei e lesne de dedus numai dacă invocăm obișnuințele grupulețelor de la școală, facultate, loc de muncă în preajma sărbătorii. Presimțim, știm că suntem datori să ne-antrenăm în joculețul Moș Crăciunului fictiv care extrage un bilețel cu numele unui aproape și, în limita unei sume de bun simț alese în consens, urmează să strecurăm prin hălăduiala în magazine din preajma Ajunului câteva minute pentru a cumpăra colegului de birou sau colegei de bancă un fular christmassy sau un set de cosmetice cu cinci produse în loc de patru, burdușit la promoția sărbătorească.
Aceștia sunt termenii schimbului și nu o dată se întâmplă, respectând regulile jocului în care de voie de nevoie ne antrenăm, ca să nu părem insipizi, mocofani, urâcioși în interiorul grupului de care aparținem, să nici nu știm prea multe despre persoana cu al cărei nume ne-am trezit în palmă, scris pe bucățica de hârtie mototolită, sfâșiată din spatele agendei de lucru. Cum să dăruiești, mort-copt, cuiva despre care nu știi mai nimic? Să alegi, să cumpănești, să zăbovești, să te răzgândești, să-ți aduci aminte de mici gesturi, de povești, de năzuințe vechi, să pui cap la cap și-apoi să tresari – asta e! Mai mult: câți dintre noi se mai cufundă în ritualul acesta când caută (gonesc în căutarea) cadoul(ui) suficient de profund, de onest ca să-i observe fundătura, ca să descopere că, încet-încet, activăm aceleași mecanisme consumeriste, răspundem acelorași stimuli și-atunci când e vorba de mamă, tată, partener, bunici? Paradoxul înstrăinării funcționează până și acolo unde, măcar prin sânge și coabitare, nu avem de-a face cu străini. Mi s-ar putea răspunde că rezervele de empatie sunt până la capăt exprimate atunci când sunt antrenate (inclusiv) față de cel pe care-l vezi prima oară, despre care nu cunoști nimic, nu ai date la îndemână din care-ai putea imagina o schiță a cartografiei sale interioare. Și-aș fi întru totul de acord. De ne-am putea măcar apropia de o astfel de stare a lucrurilor, de-am putea s-o facem până la capăt, fără gândul reciprocității, îmbrățișând numai deplina aplecare către dorințele și nevoile celuilalt. În fapt, acesta este și îndemnul creștin și de împlinirea lui se pot apropia, uneori, dezamorsând atribuirea caustică a sintagmei de Maica Tereza, tot mamele, tații, partenerii de viață, atunci când își îndreaptă darurile, gândurile, resursele emoționale, putințele de toate felurile, către copii, către nepoți, către cei iubiți. Fiindcă izvorât din dragoste și educat pe măsura înțelegerii sale creștine, gestul e unul al abandonului, al punerii momentane în sprijinul celuilalt. Fisuri se-ntâmplă și aici, tocmai fiindcă șchiopătăm în împlinirea oricărui tip de ideal povestit de textele sfinte și despre împiedicări am povestit mai sus. Însă putem mai mult.
În cartea a treia a Filocaliilor, de pildă, apare o diferențiere necesară și nouă, în post-(post?)-modernitatea ai cărei trăitori suntem. Distincția privește doi termeni, dar și plocon, înaintând ipoteza, altfel fermecătoare, conform căreia darul nu se poate îndrepta decât către Dumnezeu, fiindcă Lui omul nu-I poate aduce ceva ce nu-I aparține deja, nu poate pune în scenă acte ale binefacerii având ca receptor însuși întregul, deplinătatea. Pe de altă parte, ploconul este oferit numai regilor, stăpânitorilor, o dată pentru că ar avea nevoie de conținutul său, iar apoi fiindcă implică un contract, o dare care consemnează obligația stăpânului față de supus, ceea ce transformă termenul într-un mai bun sinonim pentru jertfă, ofrandă. Am numit ipoteza fermecătoare fiindcă la o analiză mai detaliată care nu ne servește aici decât ca observație marginală, cele două sensuri se întrepătrund într-un nod seducător: un schimb se petrece și între Dumnezeu și om, darul omului către Dumnezeu nu e niciodată inocent. Ce spun Filocaliile că e inocentă, dezinteresată, e traiectoria gestului Său: El ne dă numai senzația că oferindu-I darul, am contribuit. Dar însăși senzația contribuirii nu ne aparține, a fost sădită din direcția către care ea se îndreaptă. Această gratuitate vizează, de fapt, oglindirea: ritualul dăruirii cere observație, atenție, răgaz, iar finalitatea sa este și o frântură din portretul celui către care se îndreaptă. Transmutând termenii religioși în spectrul laic, funcția cadoului, așa cum e ea observabilă în jurul nostru azi, pare mai aproape de sensul ploconului decât de cel al darului pentru că nu reușim să accesăm acea zonă a gratuității fericite, a abandonării. În schimb, inițiem la tot pasul schimburi, suntem negociatori, ploconitori, târguitori. Scriptura spune apriat că Domnului se aduc daruri, iar regelui plocoane. Căci, precum spun cei ce s-au sârguit cu aceste lucruri, daruri se numesc, după înțelesul lor exact, lucrurile ce se aduc acelora care nu duc lipsă de ele.
Filocaliile povestesc și despre o a doua accepție prin diferențiere a termenilor dar și plocon. E vorba despre înțelegerea cuvântului dar în sensul unor virtuți așezate la poalele propriei credințe, iar a cuvântului plocon ca pe o materializare prin imitare a acestor virtuți care pot fi umane sau divine, legi ale nașterii și funcționării lumii abstracte sau concrete, adesea decupaje metonimice: Mintea cunoscătoare primește ca daruri pentru Dumnezeu rațiunile susținătoare ale credinței, (…) neaducând și nedând înainte de ele nimic. (…) Și primește ca plocoane legile naturale ale lucrurilor, imitându-le prin modurile sale de viețuire. De pildă, mintea înțeleaptă imitând legea naturală a bolții cerești, primește ca plocon putința de a se menține pururi în mișcarea cea mai regulată și mai constantă a virtuții și a cunoștinței, mișcare ce poartă cu sine în chip ferm rațiunile luminoase atotstrălucitoare ale lucrurilor, întocmai ca pe niște stele. (…) Imită apoi cerbul, străbătând ca pe niște munți înălțimile vederilor dumnezeiești și nimicind prin discernământul rațiunii patimile ascunse în firea lucrurilor ca niște otrăvuri. (…)
Analogiile de acest fel continuă și ele urmăresc, în filigran, să descrie un schimb ceva mai uman, mai firesc între părți, oricât de-ndepărtată ar fi situarea lor una față de cealaltă, o mai naturală întindere a mâinii către celălalt care, în locul așteptării încrâncenate a unui răspuns echivalent, e fascinat de mirajul comunicării. La fel cum, povestește tot Filocalia, omul imită chibzuința soarelui atunci când acesta își schimbă locul de strălucire după trebuințele Universului. O fi știind soarele că ele, trebuințele universului, sunt orchestrate (și) de gravitarea oamenilor prin lume?
*Ioana Tătărușanu, fost redactor-șef Alecart, este studentă la Facultatea de Litere (Universitatea din București) și junior-editor la prestigioasa revistă „Poesis International”. A publicat poezii și articole în cele mai importante reviste de cultură, a participat ca poetă invitată la FILIT (Noaptea Albă a Poeziei și Zoon Poetikon), la festivalurile „Poezia e la Bistrița”, „Poets in Transylvania”, „Festivalul de Literatură de la Timișoara” și face parte, ca solistă, din trupa „Taraf Flamenco”.
Pictură de Ioniță BENEA.
Foto: Sabina Cojocaru
