Despre educație. În 15 ani de Alecart (o retrospectivă a gândurilor foștilor redactori)

„Sistemul nostru de învățământ reușește să distorsioneze, să transforme ceva ce ar trebui să fie o experiență importantă, benefică pentru un elev, într-o sărbătoare a incompetenței, a dublului standard, a micilor mișmașuri profesorale și a concurenței stupide între școli și inspectorate.”

Anais COLIBABA* (fost redactor-șef Alecart): „Olimpiadele au fost sursa mea principală de nemulțumire în liceu. Nu eram poate conștientă la momentul respectiv de adevărata mea indignare față de ele, conformându-mă la această rutină generalizată a competițiilor ce s-a solidificat în școli în decursul a zeci de ani. Profesorii de multe ori nici nu concep o realitate în care elevii nu numai că nu se dau peste cap să ia parte la olimpiade, dar în care chiar se opun ferm participării la ele. Astfel se formează o așteptare nescrisă, dar extrem de puternică și de  prezentă că toți elevii buni ar trebui să ia parte la concursuri. Devine chiar o presiune socială de a fi în rând cu lumea, de a te ridica la standardele și așteptările celor din jur și de a urma un obiectiv pe care îl accepți firesc, ca și cum ar fi sută la sută al tău. Poate că pentru unii elevi mersul la olimpiade chiar e un obiectiv personal, fiind o oportunitate de a învăța mai mult la un obiect, de a chiuli de la alte ore și de a câștiga ceva renume în lumea școlară. Dar eu vedeam olimpiadele mai mult ca pe un rău necesar, urmându-le tacit drumul. Deși îmi accentuau un simț al concurenței ce îmi provoca disconfort și nesiguranță, nu îmi imaginam posibilitatea unui complet refuz, percepându-le mult prea mult ca pe un element adânc ancorat în existența mea ca elev. Odată detașată de rutina olimpiadelor, pot să observ mai clar rolul nu neapărat benefic pe care l-au avut. Cred că aș fi fost mai câștigată personal să fi folosit acel timp nu concurând pentru un premiu efemer, ci lucrând în colaborare cu prietenii la un proiect de orice fel – de natură socială, civică, științifică sau artistică.”

(*Anais Colibaba, absolventă de Colegiul Național Iași & Jacobs University din Bremen, Germania. Este doctor în fizică la Trinity College Dublin. AICI puteți citi interviul integral!)

Anastasia GAVRILOVICI* (fost redactor-șef adjunct Alecart): „Am mixed feelings față de tot scenariul ăsta al olimpiadelor școlare, pentru că mi se pare că sistemul nostru de învățământ reușește să distorsioneze, să transforme ceva ce ar trebui să fie o experiență importantă, benefică pentru un elev, într-o sărbătoare a incompetenței, a dublului standard, a micilor mișmașuri profesorale și a concurenței stupide între școli și inspectorate. Deci, inevitabil, și a frustrării, când conștientizezi că ești mai degrabă un pion, un animăluț sfios și speriat care e scos din cușca locală și trimis undeva „să facă frumosˮ. Dacă am mers la olimpiadă și s-a întâmplat, doi ani la rând, să ajung la faza națională, n-am făcut-o din vanitate, din dorința de a face pe cineva mândru de mine, ci pentru că îmi plăcea să citesc și să scriu, să dau o formă mai clară lucrurilor care altfel ar fi fermentat în capul meu. Ca să fiu și mai sinceră, voiam să merg la olimpiadă pentru că eram învoită de la ore cu lunile, timp în care nu trebuia să lucrez decât la materia respectivă, româna în cazul meu.”

(*Anastasia Gavrilovici, absolventă CNPR & Facultatea de Litere, este poetă, traducătoare, redactor „Poesis Internațional”. Volumul ei de debut, Industria liniștirii adulților, este foarte apreciat de cititorii de poezie și a primit foarte multe premii. AICI puteți citi interviul integral!)

Alexandra MASGRAS* (fost redactor-șef Alecart): „Privind înapoi însă, cred că o problemă majoră a sistemului de educație românesc (în orașele privilegiate unde pare măcar a fi funcțional) este accentul pus pe competiție. Am avut norocul de a merge la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă” – un liceu care e (sau era) mai liberal din multe puncte de vedere. Însă, în general, învățământul românesc cuantifică meritul unui elev în rezultate la olimpiade și alte concursuri școlare. E o metodă foarte leneșă de a evalua o persoană multidimensională, cu interese și experiențe care nu se potrivesc mereu șablonului oferit de școală. Am cunoscut atâția oameni impresionant de talentați ale căror calități nu au fost puse în valoare de școala românească. Creativitatea, inteligența emoțională, ideile cu adevărat originale sunt greu de evaluat și de ierarhizat. În schimb, e mult mai simplu să compari rezultatele la olimpiade și apoi să îl faci pe elev să înțeleagă care este valoarea lui „adevărată” – cum se compară cu alții pe o grilă standard. E un sistem cumva depersonalizant – neagă individualitatea, creativitatea, gândirea critică și inițiativa individuală. Dacă aș putea schimba ceva la sistemul de educație românesc, aș încuraja dezvoltarea acestor atribute în detrimentul competitivității. Cred că un asemenea sistem i-ar face pe elevi mai mulțumiți de ei înșiși și, în termeni mai generali, de școală și de rolul pe care îl atribuie educației în parcursul lor.”

(*Alexandra Masgras, absolventă  Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă” Iași &  Universitatea din Glasgow (Summa cum Laude), este doctorandă în Istoria Artei la Duke University, SUA. AICI puteți citi interviul integral!)

„Mă și fascinează ideea de a fi profesor, de a intra într-un mediu viciat, viermuitor, în care să nu-mi fac iluzia că aș avea vreun rol mesianic. Dar unde să am, totuși, un rol. Să ascult, să-l fac pe cel din fața mea să simtă că îmi poate vorbi.”

Andrada STRUGARU* (fost redactor-șef adjunct Alecart): „Pot spune că filo/ Alecart/ liceul (ele în multe locuri se suprapun) nu a însemnat doar a cunoaște și a discerne frumusețea, valoarea și bunătatea din oameni, ci și să îi întâlnesc pe mentorii despre care, mult mai târziu, am înțeles că sunt într-o foarte mare măsură responsabili de simbiozele noastre. Tot aici am prins (cu adevărat) curaj și încredere să îmi exprim părerile necosmetizate în discurs, în eseu sau în atât-de-dragile recenzii; dar, mai ales, aici am întâlnit oamenii care au crezut în ceea ce scriu (și în ceea ce am scris toate de-a lungul timpului), punându-se în felul acesta o inevitabilă piatră de temelie la persoana/omul/eul mai dezirabil care a început să se construiască.”

(Andrada Strugaru, absolventă a Colegiului Național Iași & studentă la Facultatea de Litere, este poetă, redactor „Timpul”. AICI puteți citi interviul integral!)

Ioana TĂTĂRUȘANU* (fost redactor-șef Alecart): „În privința asta, nu îmi fac iluzii și salvator este pentru mine (deocamdată) entuziasmul cu care mă îndrept către a fi profesor. Îmi doresc să mă apropii de oameni, nu să fiu un vehicul al informației, îmi doresc să aduc literatura în spectrul luminos al umanității și al frumuseții despre care ea, fundamental, vorbește. Doar că, în școală, are nevoie de o mână care să-i ridice ca unei mirese voalul de pe o frunte cam prăfuită și încruntată. Asta e ceea ce au făcut profesorii Emil și Nicoleta Munteanu, au fost mâna necesară, iar gestul lor a fost blând, dar hotărât. Perspectiva aceasta mă face să continui. De altfel, sănătos sau nu, mereu am scris pentru alții. Gesturile mele, chiar dacă trucate, uneori terapeutice, recunosc acum și în fața mea, s-au vrut întotdeauna privite de anumiți ochi. Nu îmi este frică să spun asta, e un exercițiu al asumării. Poate de asta mă și fascinează ideea de a fi profesor, de a intra într-un mediu viciat, viermuitor, în care să nu-mi fac iluzia că aș avea vreun rol mesianic. Dar unde să am, totuși, un rol. Să ascult, să-l fac pe cel din fața mea să simtă că îmi poate vorbi. Asta e mult mai dificil decât a fi profesor, pentru că nu intră în fișa postului.”

(Ioana Tătărușanu, absolventă a Colegiului Național Iași & studentă la Facultatea de Litere, este poetă, junior redactor „Poesis International”. AICI puteți citi interviul integral)

Laura ȘTREANGĂ (fost redactor Alecart): „Încă de prin clasa a noua, realizam că trăiesc într-un sistem cu multe probleme și știam că voi încerca să îmi urmez drumul (prin literatură la început, prin științe sociale mai apoi), în ciuda tuturor impulsurilor pe care le-am primit către alte direcții. Și totuși, am continuat să „performez” într-o cultură educațională pe care nu o recunoșteam ca fiind legitimă. Credeam că, respectând regulile jocului, voi ajunge la nivelul următor: o facultate de top. (Mai târziu am descoperit că majoritatea profesorilor universitari din UK oricum nu sunt deloc familiari cu ideea de olimpiadă, așa că probabil rezultatele mele nu au fost un mare atu în aplicația pe care am trimis-o.) Întreaga mea educație preuniversitară a fost populată de nenumărate clasamente explicite și implicite – dar niciunul dintre ele nu avea răspunsurile pe care le căutam eu. De aceea, cred că în relația cu adolescenții ar trebui să facem un exercițiu de modestie: să nu mai pretindem că le explicăm cum funcționează lumea, pentru că oricum nu înțelegem decât orizontul nostru (și de multe ori nici pe acela); să renunțăm la orgoliul că suntem un exemplu, că drumul nostru este cel corect și orice deviație de la el reprezintă un eșec; să nu le bagatelizăm emoțiile și aspirațiile. În loc să le înghesuim spiritul în formele-tip ale societății noastre, mai bine i-am îndruma să fie independenți și să schimbe societatea.”

(*Laura Ștreangă, absolventă Colegiul Național Iași & The University of Warwick (First Class Honours & Examiner’s Prize in Philosophy, Politics and Economics), în prezent studiază la University of Cambridge (MPhil in Development Studies). AICI puteți citi articolul integral) 

„Atunci am înțeles că a fi creativ în școala românească este văzut ca un capriciu al elevului.”

Tudor BERBINSCHI* (fost redactor-șef Alecart):  „Da, într-adevăr, perioada aceasta presupune primul contact al tânărului cu lumea și formarea sa (știu că e un clișeu, însă conține un mic adevăr), dar în definitiv, sincer, nu cred că e o etapă de sine stătătoare ce merită analizată cu amănuntul, comemorată sau elogiată. E o tranziție, dar de altă natură: de la timpul răbdător al copilăriei sau al adolescenței la maturitatea timpului societății – un Usain Bolt ce la fiecare câțiva ani mai doboară câte un record la viteză. O acomodare la lume. De aici pleacă totul și, mai mult, aici se întoarce totul. Aici, în timpul acesta, vor rămâne lucrurile tale pentru alții. Poate nu în prezent sau nu conștient, dar la un moment dat ceea ce iese din tine se va întâlni cu altul și asta contează. Deocamdată, așa cum văd eu lucrurile, pentru noi timpul și lumea au un singur sens: de acum, înainte. E o mare antinomie aici: tu-lume-întâlniri-timp – contradicția ontologică tipică a unităților echivalente.”

(*Tudor Berbinschi a absolvit Colegiul Național Iași și Facultatea de Informatică. În liceu, timp de trei ani, a condus revistta Alecart. Din păcate, Tudor a plecat dintre noi, dar ne-a lăsat o revistă modernă, ne-a contaminat cu spirit critic. AICI puteți citi articolul integral))

Raisa MANOLESCU* (fost redactor-șef Alecart):  „Școala nu are cum să ne îndemne să ne ascultăm vocea interioară și să fim creativi din moment ce ea însăși a rămas înțepenită și refuză înnoirea temeinică. Ni se insuflă goana după statut mai degrabă decât dorința de a ști cine suntem și ce putem face cu aptitudinile noastre native. Cu alte cuvinte, o sincopă a noastră și a ceea ce suntem încurajați să devenim la care nu ne putem gândi fără să ne rămână un nod în gât. Sunt prea multe, prea fățișe și prea grăitoare momentele în care defăimarea actului de gândire autentică, de mânuire liberă a cuvântului, a pensulei și a modulațiilor vocii și-a împrăștiat „misionarii” pretutindeni fără să rateze vreun loc.”

(*Raisa Manolescu, absolventă a Colegiului Național Iași, este studentă la Facultatea de Drept. În prezent, este bursieră Erasmus în Portugalia. AICI puteți citi articolul integral!)

Mălina TURTUREANU* (fost redactor Alecart):  „Atunci am înțeles că a fi creativ în școala românească este văzut ca un capriciu al elevului. Primul moment în care m-am izbit de filtrul monocrom prin care suntem educați a fost în clasele primare, printr-a III-a, când orele de educație muzicală, de arte plastice și opționalul de dans pe care le îndrăgeam enorm au fost înlocuite de ore de pregătire la matematică, română și limba engleză. Ce m-a bulversat la vârsta aceea în cea mai mare măsură nu a fost în primă instanță înlăturarea acestor ore necesare de relaxare pentru un copil de nouă ani, ci schimbarea brutală a felului în care se desfășurau orele. La matematică, de exemplu, am încetat deodată să mai compunem noi probleme (exercițiu pe care nu mai are sens să spun cât îl adoram cu toții), iar culegerea Matematica distractivă a fost încuiată într-un dulăpior de pe holul școlii, însoțită de vorbele învățătoarei „Sunteți prea mari ca să vă mai alintați.”

(*Mălina Turtureanu, absolventă a Colegiului Național Iași, este studentă la Facultatea de Drept. În prezent, este bursieră Erasmus în Portugalia. AICI puteți citi articolul integral!)

„Am vrea să înțelegem de ce a stimula creativitatea elevilor în instituțiile românești se face după aceeași schematizare rigidă după care învățăm formule la matematică sau la chimie.”

Mălina CURPĂN* (fost redactor Alecart): „Sistemul nostru de învățământ nu încurajează creativitatea propriu-zisă, ci doar simularea acesteia. Pentru că a simula un act creator este mult mai simplu decât a înfăptui unul.Am vrea ca profesorul să vină în fața noastră și să ne explice de ce în România nu (mai) e loc de actori, de muzicieni, de pictori sau de poeți. Am vrea să înțelegem de ce argintul unei medalii obținute la Olimpiada de Fizică, de exemplu, (argint care nu înseamnă locul II) cântărește mai mult în ochii sistemului decât privilegiul de a fi invitat să-ți citești creațiile literare pe scenă alături de importanți scriitori contemporani. Am vrea să înțelegem de ce a stimula creativitatea elevilor în instituțiile românești se face după aceeași schematizare rigidă după care învățăm formule la matematică sau la chimie.”

(*Mălina Curpăn, absolventă a Colegiului Național Iași, este studentă la Facultatea de Litere. AICI puteți citi articolul integral!)

Izabela PAVEL* (fondatoare Alecart): „Sună poate clișeic, dar este extrem de important să știi (sau să intuiești) relativ rapid ceea ce îți dorești să faci cu plăcere. Liceul reprezintă o perioadă de acumulări și deschideri, iar facultatea – de specializare într-un anumit domeniu. Din păcate, în România există o presiune prea mare asupra elevilor în anii terminali de liceu și chiar mai devreme – îndrăznesc să mărturisesc – determinată de examene naționale, de necesitatea de a alege. Mă întreb ce te faci dacă greșești în această alegere? (…)

Imaginea orelor de literatură din liceu îmi stârnește încă emoție – experiențele trăite atunci au implicat intrarea într-o nouă lecție de adaptare și de cunoaștere, mi-au schimbat irevocabil percepția despre lume și mi-au conturat în mod conștient realitatea și puterea de decizie. De aceea, literatura îmi este astăzi la fel de dragă cum mi-a fost și atunci.”

(*Izabela Pavel, absolventă a Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă” Iași, este arhitectă în Elveția. AICI puteți citi interviul integral!)

 

La final, reproducem două dintre răspunsurile Anastasiei Gavrilovici din interviul acordat colegilor noștri la 10 ani de Alecart:

„Cum ai preda o oră despre poezie în liceu?

Aș aduce poeți contemporani pe care să-i cunoască și pe care să-i audă citind, aș încerca să le explic „că există și poeți viiˮ, cum spune Andrei Bodiu într-un poem. Mi se pare esențial ca tinerii să ia contact cu poezia contemporană în felul ăsta, ca să-și dea seama că toate formulele șarjate când se vorbește despre poezie, cele cu eul liric care își exprimă în mod direct sentimentele, cu genul literar în versuri prin care poetul nu știu ce face, sunt niște sintagme nefericite, care creează o distanță între cititor și text. Le-aș citi elevilor, le-aș povesti amănunte despre viețile poeților, cum o chema pe pisica lor, cât purtau la pantofi sau ce aromă preferată de înghețată aveau, lucruri care i-ar putea face să și-i apropie, să-și dorească să-i citească, să cunoască mai mult din lumea lor.

Stabilește o legătură între următoarele cuvinte: profesor, dragoste, mobilă, zvon, poezie.

Era un banc despre piesele de pe linia de asamblare că, oricum le-ai pune, tot mitralieră iese. Mi s-ar părea mișto să existe un zvon conform căruia un profesor, din atâta dragoste pentru literatură, să vorbească despre mobilă și tot poezie să iasă.”

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!