„Am încercat să folosesc profesorii pe care i-am avut ca pe niște resurse. Și asta vă recomand și vouă. Profesorii sunt acolo să vă ajute pe voi, să vă direcționeze procesul de învățare, să vă ajute să ajungeți acolo unde vreți voi să fiți, nu să ajungeți la o notă de 10, fiindcă nu acesta e țelul ultim. Să vă ajute să vă stabiliți propriile obiective și să înțelegeți cum și de ce trebuie să le atingeți.” ( Roxana Șoica )
15 iunie, ora 13:30. Porțile mari ale Colegiului Național Iași s-au deschis astăzi spre o dezbatere pe tema educației, desfășurată sub pretextul lansării numărului 16 al revistei „Alecart”, care și-a propus să aducă mai aproape discuția despre ceea ce înseamnă educația și despre relația care se stabilește între artă și educație din perspectiva celor care cunosc cel mai bine sistemul. Nu profesori, așa cum oricine s-ar aștepta, nu olimpici sau jurnaliști, nu specialiști în teorii educaționale, ci absolvenți care în prezent studiază la prestigioase universități din Europa sau din Statele Unite ale Americii, fie tineri specialiști în diverse domenii. Astfel, dezbaterea a fost propulsată de întrebarea la care au răspuns și în paginile revistei elevi și absolvenți ai celor trei colegii partenere: „Ce ați păstra și ce ați schimba în sistemul de învățământ din România?”.
Am reușit astăzi să privim educația din mai multe perspective și să ne construim o imagine a ceea ce înseamnă și a ceea ce ar trebui să însemne tânărul licean din prezent. În primul rând, ni s-a oferit perspectiva de magistru, dar și de părinte, a domnului Codrin-Liviu Cuțitaru, un foarte apreciat profesor de la Facultatea de Litere a Universității „Al. I. Cuza” Iași, publicist „Dilema veche”, „Ziarul de Iași”, apoi viziunea unui analist și a unui atent cunoscător a ceea ce înseamnă talentul și manifestarea lui atât în interiorul școlii, cât și în afara acesteia – doamna Raluca Daria Diaconiuc, jurnalist Radio Iași, și, în final, o perspectivă a celei care „a testat” două sisteme de învățământ, cel românesc și cel britanic – Roxana Șoica, fostă elevă la King Edward’s School Witley în ultimii doi ani de liceu și absolventă a Facultății de Film & Television Studies din cadrul University of Warwick.
Dezbaterea a fost deschisă de cuvintele domnului prof. univ. dr. Codrin-Liviu Cuțitaru, care a ținut să ne mărturisească faptul că, întors în spațiul pe care l-a părăsit în urmă cu 35 de ani (Colegiul Național), are un acut sentiment de stranietate, urmărind schimbările pe care timpul le-a adus. Cu toate acestea, a fost impresionat de numărul mare de tineri interesați până și în ultimele zile de școală de o problemă care ne privește pe toți, educația. Discursul său a avut ca punct de plecare întrebarea „Care sunt pilonii educației?”, urmărind două aspecte: ce este un profesor și ce este un elev, aceștia împreuna constituind procesul educațional.
Amintind de cartea lui George Steiner, Lessons of the masters, domnul profesor Cuțitaru preia întrebarea ce apare în începutul acesteia, „Ce îi împuternicește pe un bărbat sau pe o femeie să predea unei alte ființe umane?” și ne oferă un răspuns pe care, consideră el, l-ar da majoritatea profesorilor din România la ora actuală. Acesta propune 3 posibile aspecte. Primul ar fi acela de a avea o școala în spate, astfel încât nivelul informațiilor să fie superior celui cu care interacționează (elevul), ceea ce i-ar oferi firesc dreptul de a fi profesor. A doua condiție pe care foarte mulți profesori ar scoate-o în relief ar fi următoarea: „Sunt mai în vârstă decât cel cu care interacționez, iar experiența mea de viață mă împuternicește să am o perspectivă mai complexă asupra lumii și, fără îndoială, îmi autorizează poziția profesorală.” Al treilea aspect este faptul că școala și experiența au șlefuit inteligența, astfel că un profesor este mai inteligent decât un învățăcel. Deși aceste caracteristici sunt fundamentale, domnul profesor Cuțitaru afirmă că ele pot fi anulate în cazul unei singure excepții, care este foarte posibilă, căci nimeni nu poate cuantifica exact gradul de cunoștințe sau gradul de inteligență al cuiva. Răspunsul cert este unul simplu: „Profesorul este eroul unei singure aptitudini pe care eu o văd valabilă în acest efort educațional: capacitatea de a cataliza. Este un om care facilitează producerea unor procese, a unor lucruri intelectuale, lucruri de ordin formator. Un profesor poate declanșa anumite procese, dar în niciun caz nu le poate genera el însuși. Procesele preexistă în conștiința unui individ, iar rolul profesorului este tocmai de a facilita declanșarea lor, de a le pune în interacțiune și de a genera fenomenul formării individuale, procesul paideic, după cum îl numeau vechii greci.” Însă, acest proces paideic nu poate avea loc fără elev, fără opțiunile acestuia. Așadar, el reprezintă cel de-al doilea pilon al procesului educațional. Domnul profesor Codrin-Liviu Cuțitaru își încheie discursul cu o concluzie a ceea ce înseamnă educație și anume că „este interacțiunea dintre două ființe vii. Una care catalizează și una care alege în mod liber să treacă prin acest proces de catalizare.”
Revenind la întrebarea inițială, Raluca Diaconiuc descrie unul dintre punctele tari ale sistemului actual din România și anume creativitatea, pe care ea nu a simțit-o în anii de liceu: „Observ că voi sunteți stimulați să fiți creativi. Noi eram învățați mai mult să studiem, de exemplu, la limba română, învățam pe de rost comentariile. Sunteți o generație care nu doar aveți parte de cadre didactice care sunt mai deschise, ci și voi sunteți altfel. Observ că aceste canale de comunicare, de cele mai multe ori, voi le folosiți în sensul cel mai bun.” Ca punct slab, Raluca Diaconiuc afirmă că „sunt copii care nu au posibilități să ajungă la școală și totuși vor să o facă, vor să învețe. Nu reușim să ne ținem copiii la școală și nici să îi încurajăm pe cei care au nevoie. Mulți au rezultate bune, dar fără burse sociale nu ar reuși să-și continue studiile. De fapt, ar fi necesare inclusiv burse care să vă motiveze și să vă oprească din a mai pleca în număr așa mare în străinătate.” Am fost îndemnați să ne urmăm plăcerile, gândurile și, dacă avem ocazia să scriem pentru „Alecart” sau pentru orice altă revistă, să nu ezităm (cuvinte care m-au făcut să zâmbesc amintindu-mi-le și să scriu aceste rânduri cu și mai multă plăcere). Ideea este că nu trebuie să pierdem oportunitățile de care dispunem. De asemenea, să privim profesorii pasionați ca pe o sursă de inspirație, iar dacă descoperim lucruri interesante în jurul nostru, să încercăm să le dezvoltăm. Ceea ce mi-a atras atenția (sunt sigură că nu doar mie!) a fost punctul de vedere al doamnei Raluca Diaconiuc privind elevul de 10: dacă ești bun la matematică (română, engleză, fizică etc) nu înseamnă că trebuie să fii bun la toate materiile. Deși mulți dintre noi ne dorim să avem numai note de 10, Raluca afirmă faptul că acest lucru este imposibil, căci „un copil cu 10 la toate materiile devine un fel de roboțel”. În concluzie, „E bine să fii bun la 2-3 materii, dar să știi după aceea unde vrei să ajungi.”
Întrebată ce crede că ar trebui și ce nu ar trebui păstrat în sistemul de învățământ românesc, cea de-a treia invitată, Roxana Șoica, ne spune din perspectiva sa de absolventă a unei universități de prestigiu din străinătate că pentru ea sistemul a funcționat: „Am plecat după 10 ani petrecuți în acest sistem cu foarte multe abilități dezvoltate și cumva am reușit să profit de toate lucrurile pe care mi le putea oferi sistemul acesta și am încercat să folosesc profesorii pe care i-am avut ca pe niște resurse. Și asta vă recomand și vouă. Profesorii sunt acolo să vă ajute pe voi, să vă direcționeze procesul de învățare, să vă ajute să ajungeți acolo unde vreți voi să fiți, nu să ajungeți la nota de 10, că nu acesta e țelul ultim. Să vă ajute să vă stabiliți propriile obiective și să înțelegeți cum și de ce trebuie să le atingeți.”
Roxana Șoica, cu un ușor accent britanic care se simte nu atât în glas, cât în atitudine, evidențiază ca puncte tari ale sistemului românesc acțiunile de tip Erasmus sau Comenius, precum și deschiderea către voluntariat, care pentru ea a reprezentat o parte importantă în obținerea bursei în străinătate, căci, prin voluntariat, a reușit să își dezvolte anumite competențe și să vadă unele părți mai puțin cunoscute ale personalității sale. Pe de altă parte, ceea ce ar schimba e sistemul de notare, căci „ideea elevului de 10 este total depășită, iar faptul că ești elev de 10 nu este relevant, nu spune nimic despre tine”, explicând sistemul de notare din Anglia, care are în plus calificativul dat pentru efortul depus. Aceasta își încheie punctul de vedere cu un sfat adresat adolescenților, și anume ca în liceu, până în clasa a 12-a (moment când toată lumea este preocupată de bacalaureat), timpul liber să îl investim în noi, în abilitățile noastre și în comunitatea din jurul nostru.
Trecând la momentul dialogului, liceenii s-au lăsat repede purtați de curiozitate, adresând prima întrebare domnului profesor Cuțitaru, „a pleca sau a rămâne în țară pentru studiile universitare?”, acesta afirmând că răspunsul depinde de fiecare, însă cât mai mulți ar trebui să aibă o experiență internațională pe care o recomandă cu căldură. Roxana Șoica, rugată să își imagineze traseul ei existențial dacă ar fi rămas în țară, mărturisește că ar fi terminat profilul pentru care optase (mate-info), urmând probabil apoi arhitectura, căci pasiunea pentru studiile umaniste și-a descoperit-o abia când a ajuns în spațiul britanic. Întrebată cum va arăta sistemul peste 10 ani și dacă schimbările îi vor determina pe elevi să meargă cu mai mare plăcere la școală, Raluca Diaconiuc răspunde sincer că aceste schimbări le putem face doar noi și că peste 10 ani cu siguranță nu va mai fi ca acum, că toate punctele slabe discutate astăzi pot fi modificate doar de generația noastră și a celor mai mici decât noi, încheind prin faptul că „doar primii pași sunt mai grei”.
Îndreptându-ne spre final, Deea Moroșanu, redactor ALECART, a susținut un splendid recital de pian, iar un cvartet de la Colegiul Național de Artă ”Octav Băncilă”, format din Teodor Casiean, Andrei Papa, Emilian Dănilă și Robert Stratica, a declanșat aplauze furtunoase cu ritmul muzicii formației Metallica.
Alecart. Povestea continuă.
