„Fiecare dintre noi, cei care am întâlnit-o în studenție ca profesor, am asociat personalitatea domniei sale cu onestitatea intelectuală, cu o excepțională claritate a ideilor, cu o prezență ce fascina prin capacitatea de a impune un model exemplar de conduită academică.”
Astăzi ne vom lua rămas-bun de la doamna profesor Elvira Sorohan. Discret, încercând să respectăm ceea ce ne-a arătat domnia sa mereu: că spectacolul lumii e fascinant, că trebuie urmărit îndeaproape, dar fără a te pătrunde de spiritul lui gregar, rămânând în afara jocurilor derizorii de putere, privind cu luciditate și ironie ceea ce e vremelnic și fără de măsură.
Credem că fiecare dintre noi, cei care am întâlnit-o în studenție ca profesor, am asociat personalitatea domniei sale cu onestitatea intelectuală, cu o excepțională claritate a ideilor, cu o prezență ce fascina prin capacitatea de a impune un model exemplar de conduită academică. Rigoarea, intransigența, elitismul erau forme de a ne obliga să ne salvăm de mediocritate, să ne apropiem fără rest de literatură. Nu de ceea ce e canon sau modă, ci de acele forme în care spectacolul omenescului coexistă cu efortul și conștiința unei misiuni. Ne-a modelat pe mulți în interiorul acestui mod de a înțelege lumea. Ne-a forțat să ieșim din noi și să căutăm ce nu e perisabil, să discernem între valoare și nonvaloare, să ne însușim un mod de a fi în lume. Ne-a învățat că nu putem opune întâmplării sau destinului decât forța interioară, puterea ironiei, curajul ideii și neaderența la compromis. Toate, atât de rare în spațiul în care trăim, acum și dintotdeauna. A vrut, mai presus de orice, să formeze conștiințe, nu să transmită idei. Iar cei care datorită ei am ajuns profesori, am învățat de la domnia sa să căutăm acel spațiu între distanța necesară și apropierea față de discipol.
„Pentru noi, a fost omul providențial de care am avut nevoie.”
Pentru mulți dintre noi, Elvira Sorohan nu a fost însă doar magistru. Ne-a urmărit, ne-a tras de mânecă și ne-a adus la liman, ne-a chemat și ne-a reamintit până de curând ceea ce uneori eram pe punctul de a uita. Prezența ei în viața noastră a fost puternică și dătătoare de sens. Puțini profesori au acest dar, de a rămâne lângă cei pe care i-au format, de a-i urmări de departe, de a fi un reper. Nu am reușit să-i dăm înapoi decât prea puțin din ceea ce ne-a dat. Poate și pentru că refuza să cadă în capcana efuziunilor și cunoștea prea bine firea umană. Poate dintr-un soi de vulnerabilitate, din nevoia de a ne reaminti că nu ceea ce zicem, ci ceea ce facem, ce rămâne după noi dă măsura a ceea ce suntem.
Nu e doar recunoștință ceea ce am simțit mereu față de domnia sa. Nu e doar admirație în fața spiritului atât de viu, de puternic. Nu e doar convingerea că ni s-a acordat o extraordinară șansă. E certitudinea că, pentru noi, a fost omul providențial de care am avut nevoie. De care încă avem nevoie, dar care ne va privi de acum din altă parte, la fel de necruțător cu slăbiciunile noastre, dar și atent, foarte atent, la potențialul nostru, la bucuria noastră de a fi profesori.
Astăzi, mai mult ca oricând, vocea inconfundabilă a doamnei Elvira Sorohan pare a răsună la fel ca altădată, din Amfiteatrul III11 al Facultății de Litere din Iași, vorbindu-ne despre cronicari, despre Inorogul lui Cantemir, despre deșertăciune și viața cea iute trecătoare, despre măști și lovituri de soartă, despre comedia lumii la Ion Budai Deleanu. Despre ceea ce a fost și ceea ce rămâne…
[Citește AICI un interviu cu Elvira SOROHAN publicat în unul dintre numerele revistei „Alecart”! ]
