Despre examenul de bacalaureat la română?

Am văzut de curând o statistică a promovabilității la bacalaureat, conform căreia doar puțin peste jumătate dintre elevi ajung să obțină diploma de absolvire. Asta în condițiile în care procentele au scăzut constant de la an la an, mai ales de când s-au introdus mult blamatele camere de luat vederi în sălile de examen. E greu de spus cine e de vină: elevii care, din varii motive, nu mai învață, programele suficient de neprietenoase ca să fie privite cu suspiciune, profesorii care își pierd entuziasmul având sentimentul că au fost învinși bătălie după bătălie, sistemul social ce nu mai valorizează explicit munca și efortul, ci doar reușitele, fie ele din zonele cele mai derizorii, sau televiziunile care fac un rău enorm prin mediatizarea unor personaje grotești și prin producerea unor emisiuni obscen-triviale. Modelele furnizate astfel (de la comportament sau exprimare și până la vestimentație) sunt, probabil, cea mai perfidă molimă a zilelor noastre. Dacă aș avea acum 17 ani nu cred că m-aș simți deloc confortabil sub asediul continuu al celor enumerate mai sus.

Mi-ar trebui, probabil, o ambiție peste medie ca să nu mă las perturbată din ceea ce este esențial la vârsta aceasta, și anume formarea performantă care să-mi permită să ajung într-o universitate cât mai bună, aș avea nevoie de niște profesori pe care să mi-i pot lua drept modele, ar trebui să fiu susținută de niște părinți care au grijă să nu-mi pierd nopțile pe rețele de socializare sau jucându-mă pe computer. Nu cred că mi s-ar părea deosebit de greu examenul la română, mai ales că și la examenul anterior, cel de la finele gimnaziului, cerințele au fost oarecum asemănătoare. Sigur e că m-aș pregăti intens și aș citi tot ce mi-a fost recomandat, chiar dacă mi se pare indigest și inutil. Dacă aș avea noroc cu un profesor mai puțin convențional, ar fi posibil să existe în bibliografia obligatorie și câteva volume esențiale din literatura universală.

Mi s-ar strânge inima, desigur, pentru toți prietenii mei care probabil că n-ar face toate astea, găsindu-le prea sâcâitoare și prea depărtate de felul în care vor să-și trăiască viața. Și neavând eu șaptesprezece ani știu că există o vârstă, adolescența, în care, deși nu ești mai deloc antrenat, trebuie să stai parcă mai tare și mai ferm împotriva curentului. Fiindcă toate cărămizile din care te-ai construit încă din copilărie nu sunt umplute cu aer, ci cu viață. Și în mod foarte ciudat, mai puțin cu viața lăsată în urmă și mult mai mult cu aceea viitoare. Care are multă răbdare și care abia așteaptă să ajungi la ea ca să realizezi uimit că-ți seamănă ca două picături de apă. Dacă nu se pune o cărămidă la timp, acolo rămâne un gol. Iar când golurile se înmulțesc, nu mai rezistă prea mult nici pereții.

Loading Facebook Comments ...

1 Comentariu

  • Avatar
    Răspunde iulie 3, 2015

    Corina

    Actiunea de a promova si rezultatul ei se numeste promovare. Asta pentru elevii silitori care nu se uita la televizor. Chiar si acolo au inceput sa-si corecteze aceasta sinistra utilizare -promovabilitate.

Lasă un comentariu!