Despre „examenul” de la sfârșitul clasei a IV-a. Prinși între fricile mici și fricile mari

„Încă îmi amintesc disperarea care mă cuprindea înaintea fiecărei meditații la matematică și la română. Și presiunea resimțită constant.”

Să fie oare această cumpănă pe care o traversăm un moment în care criza educațională se va accentua sau ea va ajuta sistemul să se uite spre sine însuși și să să-și îngăduie câteva momente de onestitate? Se va dovedi oare până la capăt că frica de a lua în calcul reinventarea e cea mai mare dintre toate? Mi-e teamă că „reașezarea” e nu imposibilă, ci doar nedorită.

Ar fi naiv să afirm că e ușor procesul de descoperire a soluțiilor, dar impresia pe care mi-o lasă modul în care a fost gestionată pandemia până acum e aceea că nu s-a dorit nimic mai mult decât o abordare cuminte. S-ar fi putut face acum o radiografie mai bine țintită a nevoilor celor pentru care e gândit sistemul. Nu se aștepta nimeni să înceapă peste noapte o reformare masivă, ci măcar să fie demonstrată disponibilitatea de a porni acest demers. Cel puțin până în acest punct, nu există suficiente semnale care să ateste dorința de o lua pe acest făgaș. Mai degrabă, încercarea de a mulțumi pe toată lumea, de a nu crea tensiuni suplimentare, de a ascunde aspectele nefuncționale, de a arunca responsabilitatea de pe umerii unora pe ai altora; sistemul funcționează, pasând când profesorilor, când părinților, când elevilor neputința de a schimba ceva.

Uitându-ne la situația celor aflați în clasele terminale (a patra, a opta, a douăsprezecea), la „soluțiile” la care s-a apelat, ne dăm seama că în spatele lor se află o voce tremurândă, un trac ușor deductibil. O sfială care nu s-a putut concretiza în altceva decât într-o prelungire a stării de fapt. Elevii care vor să-și petreacă anii de gimnaziu într-o școală de elită trebuie să digere un calup imens de formule și noțiuni pentru concursul de admitere în clasa a V-a. Și da, evident, se poate spune că acest lucru se întâmplă și în cazul claselor a opta și a douăsprezecea (cu precizarea că în cazul ultimilor există o diversificare a materiilor: cele obligatorii, de profil, și cea la alegere), dar nu se poate pune semnul egalității între dorințele și așteptările cuiva care are 10-11 ani cu cele ale celor care au gândit această formă de examinare. E bine de știut că nu peste tot elevii de clasa a patra „trebuie” să se confrunte cu această formă de concurs. Sunt cazuri „particulare”, care țin de prestigiul școlilor/liceelor la care nu există o altă formă de înscriere pentru că numărul doritorilor e mai mare decât cel al locurilor disponibile. Poate ar trebui să revin: nu al doritorilor, ci al părinților acestora, căci așteptările elevului de clasa a patra nu sunt ale lui, ci ale celor care hotărăsc pentru el.

Am susținut și eu acest examen și da, poate fi trecut cu brio. Dar necesită sacrificii cărora la 10 ani un copil nu le poate înțelege cu ușurință rostul.

Încă îmi amintesc disperarea care mă cuprindea înaintea fiecărei meditații la matematică și la română. Și presiunea resimțită constant. În acest punct, o depistare a originii punctului nevralgic e deja prea târzie. Gândiți-vă că sunt copii care susțin această formă de competiție la mai multe școli, în săptămâni consecutive. Și nu pentru că rezultatul nu le-ar fi permis o opțiune, ci fiindcă a performa trebuie să intre în ADN-ul lor de foarte devreme. Știm deja că fiecare școală are propriile tipuri de subiecte, că uneori diferențele sunt semnificative între ele și că se investește mult în viitorul acestor performeri. Încă mai e timp pentru a lua în calcul alte forme de departajare (de fapt, de etichetare) a elevilor în cei „strălucitori” și „cei obișnuiți”, a celor cu afinități spre domeniile teoretice de cei orientați spre altele. În cazul admiterii la facultate, există și pretestare, oferindu-se astfel posibilitatea de a alege între rezultatul de la pretestare și cel de la examen. Pentru că să-ți fie decis viitorul în funcție de randament – deci de tăria sau de fragilitatea psihică pe care ai avut-o într-un interval de câteva ore – e ceva care are o marjă de eroare asumată. Lăsând la o parte alți factori, lăsând la o parte orgoliile care se nasc, lăsând la o parte gradul de „dresaj” implicat de acest tip de triere. Anul acesta la aceste inconveniente se adaugă acela că elevii care termină școala primară nu au avut aceleași condiții propice de asimilare a informației pe care le-au avut cei care au dat anterior examenul (în definitiv, asta este) și cei care îl vor da în anii următori. Izolarea nu înseamnă mai mult timp pentru învățare, ci mai mult timp în care angoasa germinează în cei care știu că în puțin timp vor susține un test cu miză majoră. Dar nu știu încă nici când, nici cum. Nimeni nu poate rămâne indiferent la priveliștea sumbră a ultimelor luni. Concentrarea se evaporă din noi în momentul în care în jurul nostru se destramă certitudini și acele de siguranță care ne țineau până acum pe poziții se rup.

Și de ce această pledoarie pentru schimbare e încă necesară?

Pentru că nemulțumirile față de sistem cresc. Furia escaladează, macină încrederea în faptul că sunt corect departajați cei sârguincioși de cei superficiali atât în mediul preuniversitar, cât și în cel universitar. Neajunsurile, cu toate că sunt altfel resimțite de către elevi, studenți și profesori, sunt sesizabile și de la un punct încolo zădărnicesc menținerea și cultivarea motivației de a mai lupta împreună cu sistemul. Și gândindu-ne puțin la coregrafia pe care suntem încurajați să ne-o însușim, oare aceste examene în care reproducerea are o pondere mai mare decât jonglarea cu informația spre obținerea unor soluții proprii, scot la iveală elita sau pe cei care și-au lăsat imaginația îmblânzită cu riposte nu la fel de vehemente? Nu sunt în măsură să dau verdicte, ci doar mă întreb până când vor mai fi de ajutor iluzionarea și autoiluzionarea. Sau orgoliile. Reinventarea nu s-a făcut încă simțită. Ceva o convinge să ne mai țină pe linia de așteptare.

„Este un abuz emoțional la adresa unor copii de 10- 11 ani…” 

Înainte de a încheia acest articol reproduc două opinii despre testarea pe care o dau (cel puțin la unele școli din Iași) elevii de clasa a IV-a. Prima aparține doamnei profesoare Nicoleta Munteanu: „Consider că e necesară o regândire a modului în care se face selecția atunci când numărul elevilor înscriși depășește numărul locurilor alocate. Vorbesc despre ceea ce se poate face la română, cel puțin. Subiectele care pot conduce la o exprimare șablon, ce presupun exclusiv exercițiul constant, aproape mecanic, trebuie înlocuite cu altele mai creative, care să valorifice într-adevăr capacitatea de a gândi și de a se exprima nuanțat, de a intra într-un joc al imaginației. În contextul în care elevii citesc din ce în ce mai puțin (și mulți părinți se plâng de acest lucru), se poate propune o listă de 10 cărți pe care elevii să le parcurgă din timp și ele să constituie punctul de plecare al unor subiecte care să pună accent pe creativitate”.  A doua opinie e a colegei mele, Mălina Turtureanu, care a trecut și ea prin această testare/ acest concurs unde concurența e mai mare decât la Medicină: „Este un abuz emoțional la adresa unor copii de 10- 11 ani…”

(*Alina Vițel, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.)

Foto: Alina Sava

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!