Trebuie să mărturisesc că mi-a fost greu să găsesc un fir de coerență pentru textul ce urmează. Nu pentru că tema nu m-ar fi atras, dimpotrivă. Felul în care arta și poezia ajung să-și vorbească și să ne vorbească m-a captivat încă de la început. Dar acum, scriind — sau încercând să scriu — despre ele, simt că încântarea trebuie să se transforme în reflecție, iar spontaneitatea cuvintelor să se adune într-un soi de revenire la sine: un proces delicat de decantare a stărilor. Astfel, voi evita plonjarea într-un spațiu al interpretărilor sau al unei supra analize, rămânând cât mai „fidelă” experienței personale.
Încă din gimnaziu, pe care l-am absolvit la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă”, secția de plastică, purtam în mine o aplecare înflăcărată, încă prematură, pentru arta contemporană. Poate era noutatea care mă incita, căci pătrundeam pe un teritoriu netestat până atunci. O curiozitate care la început aștepta sfioasă, dar apoi se dezlănțuie într-o mișcare asimetrică, necontrolată, înainte ca mintea să filtreze ceea ce entuziasmul a estompat. Era o lume care te prindea în mrejele unei emoții profunde, deloc ușor de deslușit și din care, chiar dacă voiai să te desprinzi, era imposibil. În acele clipe în care încercam să-mi găsesc cuvintele pentru a descifra un tablou, simțeam cum fascinația trece printr-o moarte lentă, dulce și e înlocuită de o înțelegere-contemplare, o înțelegere-introspecție. Totuși, nu reușeam să desfac suficient „povestea” din spatele lucrării. Acest impas, pentru mine, s-a rezolvat prin poezie. Ceea ce am descoperit în universul ei a fost o sinceritate viscerală, făcută vie, palpabilă, inteligibilă prin imagini. Însă nu imaginea ca semn al unei dimensiuni estetice, ci imaginea ca nevoie de expresie, de oglindire, de dezvăluire și de prelungire a ființei. Astfel, noutatea s-a preschimbat în intimitate, iar percepția vizuală a devenit un exercițiu de cunoaștere afectivă asumată, captată și reașezată înăuntrul conștiinței. Poate că poezia a adus vibrația ,,indisciplinată“ acolo unde culorile rămâneau prea liniștite, iar arta a devenit structura în care s-au adunat aceste modulații interioare.
1.Între sincronicitate vizuală și ciclicitate artistică
Felul în care poeziile lui g. coltzi din volumul falsul pescar se împletesc atât de firesc cu lucrările de grafică din expoziția Falsa inocență de Ioniță Benea depășește simpla completare sau continuitate între două forme de artă diferite. Întâlnirea lor generează un ansamblu mozaical de reverberații afective, în care densitatea trăirii reactivează necesitatea dialogului între cuvânt și imagine – ca într-o prindere-plutire de suflete pereche.
În Grădina de pești, mișcarea interioară a vocilor se propagă într‑un spațiu oniric, clădit în jurul unui joc ambiguu între terestru și celest — o natură dilematică. Acolo, pulsul vieții e într‑o continuă așteptare, pătruns de o neînduplecată tristețe. Vocile devin mai fragile în intensitate, dar cumplit de puternice în decuparea sau în construirea unor cadre ale prezentului.
Pornind de la acest exemplu, poetica lui g. coltzi susține ideea de artă vizionară. Aici, sincronicitatea asigură acel efect de secvențialitate, o diluare a emoției imediate și o interiorizare a ei ca expresie a unei lucidități care își păstrează individualitatea, ordinea și intensitatea organică — o rațiune pură care poate destrăma și reconstrui în același timp.
Grafica lui Ioniță Benea fuzionează și dozează amestecul dintre lirismul senzorial și cel retrospectiv. Natura limbajului său se schimbă prin însăși percepția vizuală, iar secvențialitatea se simte în forța tușelor și în degradeurile cromatice. Ciclicitatea apare ca materie primă în recuperarea unor stări și personaje aflate într‑o oscilație continuă, care irupe brusc între fascinația dinamismului exterior și fragilitatea memoriei. În același timp, ea se revarsă ca într‑un tumult amețitor al vocilor ce murmură și țipă deopotrivă. Există un anumit șuvoi de linii și detalii florale care alcătuiesc grădina subacvatică. Un spațiu ce pendulează între întunericul resorturilor afective și lumina lunii ce transcende și se strecoară printre elementele vegetale. Ocru șters pătrunde discret printre formele nervoase, creând impresia unei existențe învăluite într-un clar-obscur fulgerător.
2.Reflexul interiorizării și polifonia timpului
Scenariul construit în Parcul central se face simțit prin ritmul interior mereu oscilant, pedalând când într-un lamento sfâșietor al unui timp pierdut și regăsit parțial, când într-un ecou triumfal. Fiorul liric sapă tot mai adânc în conștiință, devenind mai omogenizat, mai flexibil. Acolo timpul realității puse în cuvânt pare că îngroașă senzația de vid sufletesc, electrocutând coardele sensibilității. Amintirile se încheagă adesea dintr-o margine fisurată, arsă pe alocuri. Desfăcute și redesfăcute la nesfârșit, printr-o supraevocare a trecutului, imaginile se despică la suprafață pentru a putea fi privite în adâncimea ființei reflectate. Încercând să se recompună pe sine, vocea poetică dobândește o anumită autonomie – nu doar în fața realității prezente, ci și în fața propriei dezamăgiri -, o melancolie neputincioasă.
Ceea ce mi se pare interesant în grafica lui Ioniță Benea este tocmai acea acuitate răvășitoare care răstoarnă raporturile dintre lumea interioară a personajelor sale și tăcerea asurzitoare a planului terestru. Materialul poetic pornește de la un ,,gol“ secundar – o linie nedefinită ca formă de sine stătătoare – dar care, în final, ajunge să fie legat prin ,,plinurile“ pensulației rapide, gestuale și mereu cursive. Figurile par că sunt poziționate în contratimp, în părți opuse. Cu toate acestea, impresia privitorului nu este aceea a unei iminente despărțiri sau a unei detașări bruște, ci mai degrabă a mângâierii unei suferințe sau a unui dor care încă spumegă înăuntru. Tușele nu mai sunt simple însoțitoare ale formelor, ci se așază una peste alta, juxtapuse pulsațiilor necontrolate ale întunericului. Mișcarea liniilor geometrizate, îndrăznețe și interconectate între ele, amintește de tendințele avangardiste de la începutul secolului al XX-lea. Ușoara deformare a realității, recunoașterea unui efort fragil de analiză, dramatismul culorilor între cald și rece readuc în prim- plan stilul expresionismului abstract. Totodată, ochii din centrul compoziției, dar și lirismul lui g. coltzi aflat la granița dintre vis și terestru, între devenirea ființei și realul sensibil trimit cu gândul către suprarealismul lui Dalí.
3.Între lirica mascată și psihologia subtilă a rolurilor
În poezia nu port sângele după mine, întreaga frescă a viziunii se consolidează prin forța cu care semnificația logos-ului sau a sunetelor începe să aparțină unei dimensiuni superioare. Cerul și stelele se desprind din propria geneză și simbolistică pentru a simula un efect de apropiere, de contopire, de comuniune.
Unitatea de sens și de atmosferă se organizează în jurul viziunii cerului și al unei priviri ocrotitoare, care însă întârzie să se arate. La început, cerul sub care te naști se retrage, devine o prezență abia ghicită, discretă, dar vie – un indiciu al ludicului sau al unei protecții paterne. Privirea își asumă o dublă ipostază: mai întâi este intuită ca un liant, ca o respirație suspendată între lumea de aici și cea de dincolo. Treptat, ea se metamorfozează într-o efigie, într-o copie. Un vas de ceară care stoarce esența spiritului, activând senzația unei prăbușiri în gol, a unei prăpăstii ce devine deopotrivă refugiu și cerc strâmtat de frici stranii și meandre existențiale.
Schimbarea de ritm se face simțită și în disonanțele vizuale. Poetul nu mai urmărește doar să pescuiască proiecțiile propriei creații, ci să se recompună pe sine, acceptând permeabilitatea sensurilor și disponibilitatea lor de a-l găsi. Personajul din planul doi al compoziției confirmă această transformare interioară prin tonalitatea spiralelor granulate, aflate mereu într-o stare de alertă. Fundalul cu tușele închise stabilizează compoziția și marchează un moment de definire, ca și cum poetul ar încerca să își contureze din nou identitatea. Griurile neutre din partea inferioară creează o zonă de suspendare. Pasărea și scara, aflate la granița dintre cele două niveluri de realitate, sugerează ideea de reciprocitate și de oglindire. Strălucirea molatică, dar insistentă a lunii restabilește scheletul intern al imaginii. Deși structura onirică își păstrează fluctuațiile glaciale, inerte, obscure, poetul apare când ca un subiect al contemplării, când ca un obiect al imaginației.
În esență, toate cele paisprezece lucrări inspirate de poezia lui g. coltzi modelează, poate înainte de orice, profilul unui artist (și al unui cititor de poezie) care știe să pătrundă adânc în corpul cuvântului, lăsând să năvălească în grafica sa tocmai fâșiile, fragmentele unui univers care nu urmărește răspunsuri confortabile. Căutând golurile, acolo unde suflul vieții trezește nostalgia. Cu privirea întoarsă spre lume și cu gândul purtat spre undele învolburate ale vieții se adăpostește imagistica unei poezii ce se rotunjește la suprafață, dar care rămâne, în timp, un semn de carte pe inimă.
Astfel, oglindirea dintre grafica lui Ioniță Benea și poezie devine o întrepătrundere necesară în care gândirea se adâncește, nu doar se exprimă. Mecanismul cognitiv stimulează nu doar procesele raționale, ci și emoția ca instrument care lustruiește umbrele proiectate în zvâcniri uitate. În această arhitectură a transfigurărilor, a reflecției și a analizei interioare, arta rămâne singura capabilă să disloce și să vindece simultan, obligându-te să te întorci în tine însuți.
*Cristiana Georgescu, redactor alecart, este elevă în clasa a X-a, mate-info, la Colegiul Național Iași.
