Am scris titlul și m-am oprit. Am închis pagina. Am salvat înainte. Am redeschis. Și am văzut o mare de alb și două cuvinte. Iar în marea de alb zburda fericirea. A mea, a ta, a noastră. Fericiri diferite, puncte unite, văi separate, abis și din nou alb. Culori. Cercuri mărite, punctate, asudate. Toate adunate în marea mea de alb. Pentru că albul e un melanj și se compune. Din culori. Din fericirea mea, a ta, a noastră.
Am așezat cele două cuvinte și aș vrea să le explic. Să vorbesc despre fericire. Dar cum să explici fericirea și să transformi marea de alb? Mă pierd. Înot printre amintiri și o caut. O găsesc rapid: 23 de grade, soare, oameni frumoși. Ultima mea fericire.
Încă înot. Mă lovesc de alte fericiri și dau nas în nas cu trecutul. Ca un efect de domino, o fericire o descoperă pe alta. Și când una lipsește se creează vârtej. Mai puternic, mai aprig, mai dornic să cuprindă o nouă fericire.
Suntem niște ignoranți. Și eu, și tu. Când avem fericire, ne bucurăm. Râdem, construim, dăm din aripi. Apoi uităm. Uităm că avem deja fericire și ne zbatem într-o colivie sarcastică avizi să ne luăm zborul și să prindem alte fericiri. Toată viața suntem vânători de fericire. Niște nefericiți. Ne uităm după fericirile altora și fericirea noastră se stinge înnăbușit. O ignorăm, tăcută fiind și devenită neputiincioasă. E plămădită cu sudoare și alungată în milisecunde pe ușa din dos, căci în goana după fericiri uiți că îți dai la o parte propria fericire.
Există totuși oameni mereu fericiți, binecuvântați cu fericire. Oameni fără colivie pentru care darul suprem nu se exprimă în zerouri pe hârtie și carate în pietre. Sunt oameni care iubesc. Iubesc viața și viața le dă fericire. Sunt oameni care se bucură de fericirea lor. Nu o măsoară pentru că fericirea nu poate fi măsurată și încadrată în parametri tehnici. Nu poți sa spui azi sunt fericit, doar fericit, mai fericit, de 100 de ori mai fericit. Fericirea se simte și vibrează doar în pulsații pe minut antrenând cu ea, ca un tot, bătaia inimii, fluxul sângelui, oscilația creierului.
Ești un om fericit. Uită-te în jur și găsește-ți fericirea. E acolo, dar nu strigă, nu se zbate, nu te cheamă. Ar trebui să știi unde o găsești. Și din ignoranță brută, zilele se scurg, treci pe lângă ea și nici n-o observi. Dar ea așteaptă. Cuminte, sfioasă, răbdătoare. Nu pleacă nicăieri. Tu pleci de lângă ea. Și te mai și întrebi de ce n-ai fericire!
În marea mea de alb plutesc fericirile și printre ele e fericirea mea. Încerc să n-o scap și caut s-o am mereu la mine. S-o redescopăr zi de zi, cu ochii dezlipiți și același flux sangvin. E fericirea mea și n-o las pentru toate fericirile din lume. Zâmbesc, am fericire. O închid într-o cutie de sticlă și o port falnică peste tot. Am grijă de ea, căci dacă sticla se sparge piere și fericirea mea.
Am plecat departe și mi-am luat cutia de sticlă cu mine. O plimb mândră ca și cum ar fi ultima fericire din ea. Îi arăt lumea și prin lumea ei se vede conturată lumea mea: un șir de locuri, contururi, experiențe, oameni, motive. E un șir de descoperiri și căutări aprinse ce se potrivesc fantastic în lumea de azi. Iar lumea mea poate fi și lumea ta: deschid cutia și îți împărtășesc din ea.
Și totuși când ai fericire? Când te trezești abrupt și vezi lumina lumii. E parte din fericirea ta. Când te plimbi și-ți cauți locul într-o mare de alb. E tot parte din ea. De fapt, tot ce ai, și tot ce dai, și tot ce-ți vine-n cale sunt părți din fericirea ta.
Anca Covaliu este masterandă în management la Vrije Universiteit Brussel, Bruxelles, Belgia și totodată își continuă periplul prin lume descoperind și vorbind despre locuri frumoase pe www.amaskina.com
Foto: Bogdan Pârău
