Scrieți doar dacă simțiți că, dacă nu mai scrieți, muriți! – Soviany
Nu știu dacă, înainte de Festivalul ,,Rebreanu New Collection” de la Bistrița, simțeam că mor dacă nu (mai) scriu. Nu știu dacă simțeam că tot aerul din lume va dispărea în absența cuvintelor nerostite. Nu m-am gândit la acest detaliu existențial care la Bistrița a devenit miza noastră, a alecartienilor însuflețiți de cadrul alert al festivalului și al tuturor dialogurilor roditoare dintre niște mari scriitori. Și totuși, când mă gândesc acum, având poezia la doi pași și jumătate mai aproape de mine, știu că cele trei zile de la Bistrița m-au făcut să simt pulsul unei vieți lăuntrice ce își așteaptă epuizarea pentru a putea scrie din nou, așa cum ne-a îndemnat poetul Octavian Soviany în sala plină de adolescenți emoționați din Palatul Culturii, de lângă lacul cu pești japonezi. Iar în acest weekend, sub îmbrățișarea dulce-amăruie a poeziei, Bistrița s-a metamorfozat într-un spațiu al provocărilor, un continuu joc cu multiple sarcini care ne-au injectat în sânge esența proaspătă a literaturii.
(Pe drumul de la Iași la Bistrița, am citit minunatele povestiri ale colegilor noștri talentați de la Bistrița, le-am discutat/ notat și am realizat un top 3. A câștigat Soldatul, căreia organizatorii aveau să-i acorde duminică, în cadrul Galei de decernare a premiilor Concursului Județean de proză scurtă pentru liceeni, Premiul Special Alecart. De asemenea, juriul, format din scriitorii Marin Mălaicu-Hondrari, Florin Partene, Alex Văsieș și profesorul Emil Munteanu, a acordat Premiul I lui Alexandru Frandeș, Premiul II lui Sarah Isaiu și Premiul III lui Marian Jalbă.)
Sâmbătă dimineață am dat start jocului și am pus pe pauză toată realitatea înconjurătoare. Viața în Bistrița împietrise, numai cuvintele poeților cu care aveam să ne întâlnim mai contau. (Maria Roșca, redactor Alecart)
Până și frunzele/ cad cu atâta indiferență/ înainte să devină cuvinte.
Literatura în școală
La capătul străzii Albert Berger l-am întâlnit pe George Coșbuc care ne-a dezvăluit locul unde ne vom întâlni cu ceilalți. Exact după aceea ușă, tinerii de la cinci licee din Bistrița-Năsăud și Iași au privit expoziția lui Vasile Rață și l-au ascultat pe scriitorul Octavian Soviany, ca pe un ghid al secolului al XX-lea în literatura română.
Pornind de la ideea că există scriitori vii și scriitori morți – și nu neapărat biologic, poetul ne-a întrebat daca Liviu Rebreanu mai este viu pentru generația noastră. Am mai citi vreuna dintre cărțile sale dacă nu ar mai fi Ion sau altă lectură obligatorie pentru bacalaureat, dacă nu am fi condiționați de acest examen? Răspunsurile nu au oferit o certitudine, însă cei care au fost prezenți la ,,Liviu Rebreanu și metamorfozele romanului” au ieșit din sală cu o curiozitate arzătoare și chef de citit, poate atipic gusturilor lor, volumele Adam și Eva, Pădurea spânzuraților, Gorila, Ciuleandra și proza scurtă rebreniană. Vorbind despre modurile în care se regăsește motivul perechii primordiale, dar sub diferite forme în fiecare roman, despre ambiția scriitorului de a-și extinde lucrările pe un teren cât mai divers, mereu încercând să nu se repete, despre cele mai bune cărți ale sale, dar și despre cele ratate (Jad), despre influențele lui Tolstoi asupra prozei sale și cărțile esențiale (Ion– primul roman modern, ,,Gorila”- printre singurele romane politice românești, Pădurea spânzuraților – cel mai mare roman mistic), despre capacitatea unui scriitor de a se mula pe cerințele publicului, nu doar de a scrie ce îi trece prin cap, despre poveștile din spatele poveștilor construite de Rebreanu și despre lecturile care necesită o anumită maturitate a cititorului pentru a putea fi apreciate la adevărata valoare, Octavian Soviany a transformat conferința din program într-o oră atipică de limba română în care profesorul împărtășește învățăturile sale de o viață cu o clasă care absoarbe fiecare cuvânt, bucuroasă că a scăpat o dată de teorii și eseuri.
Cu sentimentul că făceam parte dintr-un cerc al poeților dispăruți, simțeam un fior urcându-mi prin corp și că acest val de electricitate indus de frumusețea ce o aveam în jur, trebuia îndreptat către poezie, cărți, artă, muzică, oameni, iar atelierele de poezie ce au urmat s-au mult perfect pe starea mea. (Ana Maria Constantinescu, redactor Alecart)
La fel poezia:/ se află mereu/ pe pagina următoare.
Plictiseală
Foarte puțini oameni de pe planeta asta se plictisesc cu adevărat, ne spunea Marin Mălaicu-Hondrari sâmbătă seara, la atelierul său. Am văzut mai târziu, în poeziile scrise de noi, că plictiseala ucide sub mai multe forme, poate să se transforme într-un sentiment apăsător care crește ca o plantă agățătoare din interiorul tău și se lipește de toți pereții, poate să devină mucegaiul iubirii, când te plictisești de aceleași gesturi, minciuni, certuri, poate nici să nu mai țină de ceea ce există în afara ta, atunci când te plictisești de persoana din oglindă care te urmărește până la final. Așadar, poetul ne-a provocat să scriem o poezie inspirată de/din starea de plictis și, deși ar părea că ne-am molipsi de această stare încercând să o disecăm, s-a întâmplat contrariul. Am râs, am povestit, am ascultat, ne-am emoționat (da, ne-am emoționat vorbind despre plictiseală, căci poezia obișnuiește să confere obiectului descris mai multă forță decât percepem noi că ar avea) și, fără să vrem, am creat un scut ce proteja atmosfera creativă, formată de toți tinerii prezenți în frunte cu cel mai tânăr dintre noi, chiar Marin Mălaicu-Hondrari, ce mă umplea de curajul de a așterne câteva gânduri pe hârtie, sub forma versurilor. Am făcut-o, dar voi lăsa aici ceea ce le-a ieșit colegelor noastre de la „Varlaam”, Ștefana Costea și Varvara Năstase:
dirigu ne spune/ că doar oamenii proști/ se plictisesc/ dar eu tot mă plictisesc/ nicio pată de culoare/ – de pe bluza colegei – /nu mă face să simt nimic/ nu că ar avea vreo culoare în afară de albastru și alb/ culorile școlii mele// stau și ascult cuminte dialogul de la română/ dar tot mă plictisesc/ aceleași replici același teorii același haine/ cuvinte ordonate/ ca armata la parada de 1 Decembrie/ aceleași replici, haine// Domnule diriginte, cum putem să nu ne plictisim/ când totul este în aceleași nuanțe/ de albastru și alb?/ Când viața nu mai exprimă nimic?// văd un mesaj pe chromebook/ de la mama/ rochia mea turcoaz a venit (Ș.C.)
În copilăria mea/ după prima jucărie stricată/ am început/ să mă plictisesc// în preadolescență/ mi-a plăcut matematica/ dar după ce nu a mai avut sens/ m-am plictisit// în adolescență/ după un sărut o țigară o bere/ m-am plictisit// în anii de studenție/ după facultate după licență/ m-am plictisit// o soție un copil un divorț/ m-am plictisit// după 30 de ani/ după terminarea serviciului/ la bar/ după certurile cu frații pe o moștenire/ m-am plictisit// după pensie/ după îmbătrânirea cu a doua soție/ după cancer/ m-am plictisit// Am murit, cred că viața nu era de mine (V.N.) (Ana Maria Constantinescu)
Tristețea/ s-a apropiat de mine/ pe vârfuri, cu desuurile ei negre/ de cocotă de lux.
„Greșeală”, „rușine” și „frică”
au fost cele 3 cuvinte ce au deschis atelierul de creație al lui Alex Văsieș.
Asociem deseori poezia cu interioritatea, un mijloc prin care „săpăm” în adâncurile propriei existențe, prin care ne disecăm lumea lăuntrică, inaccesibilă celor din jur. Dar în ce măsură putem scrie despre experiența celuilalt, în ce măsura suntem capabili să rezonăm cu gândurile altcuiva în absența detaliilor și a trăirilor autentice? La începutul atelierului, având în minte anumite elemente pe care le puteam valorifica (timp, miros, culoare, emoție sau sunet), suntem invitați să scriem, în cinci fraze, despre un eveniment marcant din viața noastră, o întâmplare ce ne-a provocat regret sau remușcare. Dar cât mai simplu posibil, „ca forma brută a unui scenariu”, fără filosofii sau imagini abstracte. Anonimatul textelor este ceea ce ne-a determinat să scriem liber, fără să fim cuprinși de ezitare în momentul în care ne expuneam, de fapt, îndoielile, eșecurile și cele mai tainice experiențe ale noastre. Partea dificilă a fost să „concretizăm”, să transpunem în cuvinte un eveniment nefamiliar, cu atât mai mult, zugrăvirea esențializată a unor trăiri complet necunoscute, a căror „cheie de acces” erau doar cele cinci propoziții scrise pe jumătate de coală albă. Alex Văsieș ne-a arătat cum, prin poezie, putem destrăma barierele ce ne țin „prizonieri” ai propriei lumi, să ne transpunem în alte povești de viață și să încercăm, de fapt, să îmbinăm perspective, să ieșim din noi înșine și să nu ne limităm la trăirile deja familiare, la care putem avea acces oricând.
Nu am avut timp să ne cunoaștem, să ne prezentăm fiecare așa cum a propus Alex Văsieș la începutul atelierului, dar poezia a făcut-o pentru noi. Ne-a arătat cum, într-o sală cu tineri diferiți, ne putem regăsi în fricile, dezamăgirile și eșecurile celuilalt, chiar dacă experiențele noastre ar fi fundamental diferite. Și așa mi-am scris la Bistrița prima mea poezie: cuvinte proprii și trăiri străine. (Antonella Malfara)
Dragostea noastră a devenit/ o artă a conversației/ cu tot mai multe virgule/ și cu tot mai puține cuvinte.
Despre iubire & liniște
am discutat în cadrul atelierului susținut de profesorul nostru, Emil Munteanu, un atelier pe care îl coordonase și la Forumul Merito de la Focșani, dar pe care îl adaptase pentru liceenii de la Colegiul Național Iași, de la Liceul „Varlaam Miropolitul” Iași, de la CN „Liviu Rebreanu”, de la CN „Andrei Mureșanu” din Bistrița și de la Liceul „Solomon Haliță” – Sângeorz-Băi. Ne-am jucat cu poezia „ars amandi”, am transferat „musca” din volumul „Un roman natural” al lui Gospodinov în poemul lui Constantin Acosmei și am înțeles că intimitatea nu e o stare, ci o imagine, că sentimentul de iubire este, de cele mai multe ori, între paranteze, așa cum sunt și versurile poetului ieșean, că fiecare cuplu își creează un cod înțeles/ folosit doar de cei îndrăgostiți și că familiaritatea decurge din acea liniște în care „musca e dirijorul”, așa cum susținea personajul scriitorului bulgar.
În partea a doua a atelierului, citind poeme de Răzvan Andrei, de Mircea Ivănescu sau de Ilya Kaminsky, am asociat bezna, vitraliul și nemișcarea liniștii și „ne-am odihnit” în „convalescență” sau am tremurat sub „bombardamente”.
Ah, adevărul/ ni s-a prelins de mult/ printre degete, odată cu/ amintirile din copilărie.
După prima zi de creații, trăiri intense și discuții provocatoare, concertul „Poveste din Argentina” ne-a demonstrat că, în orice cultură, muzica se trăiește cu tot sufletul și, la fel ca poezia, trezește pasiune, suferință, fericire, revoltă, făcându-ne să ne simțim vii. Alături de Analia SELIS și Mariano CASTRO, acompaniați de cvartetul de coarde „Bistritz” – alcătuit din Claudiu Hontilă, Dana Gadea, Daniel Groza, Gyula Ortenszky – am trăit experiența unui spectacol de o forță și de o intensitate a emoției extraordinare, alternanța dintre spaniolă și limba română oferindu-i cu atât mai multă culoare și lăsând impresia că, indiferent de cultură, muzica are puterea de a impresiona oameni ale căror inimi bat, măcar pentru un timp, în tandem cu ritmul ascultat. Analia Selis nu doar a cântat, ci ne-a prezentat povești de viață, ne-a demonstrat modul în care muzica, la fel ca „pavelele mișcătoare care te stropesc cu apă atunci când calci pe ele”, reușește să te „stropească” cu vitalitate, emoții și frumos. (Seara, Argentina avea să bată, la fotbal, echipa Mexicului cu 2-0, într-o altă „poveste argentiniană” cu Mesi ca protagonist.)
Și pentru că umorul nu lipsește niciodată de la Bistrița, Bobi Dumitraș si Bobo Burlăcianu au adus zâmbetul pe buze întregii săli, concertul “Fără Zahăr” fiind un prilej de a ne „îndulci” seara. Spectacolul s-a desfășurat într-o permanentă comunicare cu publicul, sala nu a însemnat doar o mulțime de spectatori ascunși în întuneric „Se poate aprinde lumina? Eu nu prea vă văd deloc”- Bobi Dumitraș), ci a căpătat culoare, iar cei doi ne-a făcut, din nou, să ne simțim mai vii, să percepem muzica nu doar cu auzul, ci mai ales cu inima. (Antonella Malfara, redactor-șef Alecart)
Stăm în/ capul oaselor și/ vorbim./ Ca doi deportați/ care beau ceai/ într-o izbă siberiană/ sub fotografia îngălbenită/ a țarului.
Festivalul ,,Rebreanu New Collection” ne-a oferit un alt Rebreanu prin intermediul scriitorului Octavian Soviany, ne-a deschis porțile către poezie, ne-a făcut să ne lovim de vechi cutremurări ale ființei noastre și ne-a provocat să scriem despre sentimente pe jumătate trăite. Am sorbit cuvintele elevilor din Bistrița și am trăit prin personajele ticluite de ei. Am călătorit în timpurile dificile ale literaturii alături de Octavian Soviany și Radu Aldulescu care ne-au povestit despre începuturile lor literare sau despre chinurile facerii unui personaj acum celebru (Kostas Venetis).
De fapt, cred că toata vizita noastră n-a fost decât o poezie dintre două pagini trecute ce nu se vor mai întoarce niciodată, dar își vor rosti mereu si mereu versurile înghețate, ca un cântec ce îți înflorește în amintiri la primul fulg de zăpadă căzut. (Maria Roșca)
*Versurile- subtitluri ale articolului despre Festivalul „Rebreanu New Collection” sunt preluate din volumul șaizecișișase, de Octavian Soviany (Casa de editură Max Blecher, Bistrița, 2020)
