Despre Bine (cu majusculă): Fjord, de Cristian Mungiu

Toleranța și fețele ei

Chiar dacă filmul Fjord, câștigător al premiului Palme D’or (Cannes, 2026), regizat de Cristian Mungiu, pare că abordează teme precum violența domestică și puterea pe care statul o are în viața omului, dacă reușim să intrăm în poveste, vom observa că dilema principală a educației este modul în care judecăm, marginalizăm și etichetăm, oricât de mult ne-am feri să facem acest lucru. Astfel că întrebarea firească pe care spectatorul și-o pune – „Cum se cresc copiii?” – nu survine unei nedumeriri legate de metodele de corecție sau de relația dintre părinte și copil, ci mai degrabă radiografiază normele unei comunități.

Filmul urmărește povestea unei familii de naționalitate mixtă (tatăl – român, mama- norvegiană) ce se mută în Norvegia pentru a le oferi celor cinci copii un viitor mai bun și pentru a fi mai aproape de familie. Pe tot parcursul ecranizării se simte o tensiune ce nu te lasă să răsufli, care se sedimentează în mai multe straturi. La început, asaltul emoțiilor e mai blând, presentimentul că ceva nu funcționează e îndulcit de căldura comunității satului pitoresc ce încearcă să-i integreze pe membrii familiei Gheorghiu: Lisbet, Mihai și cei cinci copii ai lor. Sigur, diferențele dintre copiii crescuți în spirit religios, care își ascultă părinții și au o relație profundă cu Dumnezeu, și cei „rebeli”, aflați în perioada dificilă a adolescenței și crescuți de părinți permisivi sunt prezente și extrem de evidente: de la stilul vestimentar și activitățile din timpul liber, la muzica ascultată și accesul la telefon. Însă ele nu sunt deloc deranjante. Până la urmă, discrepanțele de cultură și de educație sunt normale și nu ar trebui să creeze un clivaj între oameni, mai ales într-o lume ce pare cât se poate de permisivă, tolerantă și lipsită de prejudecăți. Dar comunitatea norvegiană se dovedește rapid a fi tulburată de prezența unor oameni diferiți, dincolo de normele acceptate de ei.

Prăpastia dintre stilul de viață conservator al familiei Gheorghiu și mentalitatea libertină a localnicilor ia amploare în momentul în care profesoara de sport găsește vânătăi pe corpul Eliei, fiica cea mare a lui Mihai și Lisbet. Când protecția copilului bate la ușa casei, acea aparentă căldură fragilă se transformă într-un adevărat „fior” de răceală al unui fiord scandinav. Brusc, se lasă tăcerea.

Tăcerea și zgomotul. Cei dinăuntru și cei din afară

Un aspect care iese la suprafață în filmele lui Cristian Mungiu este modul în care spectatorul intră fără vreun avertisment în fiecare scenă. Prin cadrele lungi, apăsătoare, care tremură în încercarea de a reda privirea ochiului uman, spectatorul simte că pășește prin camera de filmat și că se află chiar în colțul din care se văd gesturile și conversațiile tuturor personajelor. Astfel că frica părinților, revolta, sentimentul că au fost nedreptățiți, precum și atitudinea plină de o superioritate închipuită a norvegienilor sunt stări ce devin palpabile prin ecranul care parcă pulverizează tensiunea în sală.

Frica și dezorientarea totală a părinților, precum și stângăcia care se instaurase în relațiile cu vecinii și cunoscuții sunt alte sentimente ce transcend scenele filmului și replicile personajelor. Cu cât situația devine mai gravă, cu atât zbuciumul pe care Mihai și Lisbet îl simt se augmentează. Acea tăcere care survine dispariției copiilor din casă se evaporă în favoarea unui zumzet, ce se transformă într-o gălăgie de fundal care încețoșează pe deplin gândurile personajelor și ale spectatorilor. Zgomotul nu rămâne doar la nivelul unei interpretări, ci este surprins și în film, la apogeul conflictului dintre familia Gheorghiu și autoritățile norvegiene.

Progresism vs. conservatorism

Am intrat în cinematograf cu așteptări enorme, iar ele au fost confirmate de Fjord. Avem în față o poveste care curge, care continuă să trăiască în noi și pe care nu o putem judeca „la cald” din cauza ambiguității ei. Este imposibil ca într-un conflict doar una dintre părți să dețină adevărul absolut, însă, din perspectiva mea – probabil ușor influențată de faptul că educația românească îmi curge în sânge -, balanța înclină către „nou-veniți”. Nu pentru că accept violența ca formă de corecție, ci din cauza atitudinii localnicilor și a autorităților norvegiene. Actul de a respinge ceea ce nu se aliniază normelor (aparent bine gândite, dar extrem de rigide), măcar sub forma unei nedumeriri, a unei reticențe sau chiar a curiozității, este instinctual, însă aversiunea locuitorilor ia forma unui bulgăre de zăpadă ce își multiplică straturile. În ciuda toleranței promovate de societatea nordică, profesorii, vecinii și mai ales persoanele care lucrau la serviciile de protecție a copilului nu se feresc să îi eticheteze pe copiii români ca fiind îndoctrinați sau spălați pe creier. Printr-o lentilă obiectivă, lipsa telefonului mobil, mersul la biserică în fiecare duminică, rugăciunile zilnice și educația religioasă făcută acasă nu sunt semne ale îndoctrinării, ci constituie un mod de abordare a educației. Dacă norvegienii le insuflau copiilor valori occidentale și progresiste, românii din film aveau un stil de abordare conservator. Greșeala este cea de a eticheta ceea ce e diferit, particular, de a-l da la o parte în ciuda aparenței unei societăți care acceptă și „îmbrățișează” deosebirile dintre oameni. Ei acceptă ce e diferit, dar nu și ceea ce e diferit și provine din afară. În acest sens, familia Gheorghiu e adeseori etichetată și judecată din cauza comunității din care provenea. Pentru că proverbe precum Bătaia e ruptă din rai aparțin spațiului românesc, Mihai și Lisbet Gheorghiu erau imediat asociați cu acest stil de parenting. Mai mult decât atât, aversiunea norvegienilor față de români este exprimată în repetate rânduri prin replici tăioase, aproape involuntare, prin atitudine sau chiar prin dialogurile private la care spectatorul are acces. Iar această poziție față de niște oameni care, în fond, nu le greșiseră cu nimic stârnește atenția și antipatia spectatorului.

Trebuie să recunoaștem că nerespectarea regulilor și principiilor unei comunități implică animozitatea celor care le creează, mai ales când acestea își dovedesc eficiența la nivel de stat. Însă familia Gheorghiu nu se opune și nu judecă într-un mod vădit stilul de viață al norvegienilor, ci încearcă să se integreze: încurajează prieteniile copiilor cu Noora, vecina lor, merg în vizită și au locuri de muncă la fel ca toți ceilalți locuitori ai comunei. Discrepanțele dintre viziuni se manifestă în mediul privat, fără să aibă un impact real asupra celor din afară. Totuși, din cauză că era vizibil crezul lor, oamenii îi etichetează și se distanțează față de un mod de viață conservator. Putem accepta că orice om cunoaște frica de ceea ce e diferit, însă consider că atitudinea lor devine problematică și paradoxală în contextul unei toleranțe agresiv declarative față de deosebirile de crez, mentalitate și orientare dintre oameni – valoare care se transformă, de fapt, într-o formă de conformism. Astfel că, în perspectiva mea, Fjord nu este un film despre violența domestică și despre brutalitatea cu care Barnevernet smulge din sânul familiei cinci copii, dintre care și un bebeluș, ci despre tot ceea ce se întâmplă după – modul în care sunt tratați Lisbet și Mihai odată ce sunt considerați inculpați.

Noi cu cine „ținem”?

Sigur, să îți crești copiii cu habotnicie nu este o abordare întru totul sănătoasă din perspectiva libertății de a alege și luând în considerarea lumea în care acești viitori adulți urmează să trăiască, dar, în cazul de față, alegerea nu afectează cu nimic comunitatea în care familia trăiește. În oglindă, nici dezacordul față de credințele altora nu ar trebui, prin natura sa, să genereze un conflict. Problema apare când intervin prejudecățile. Căci așa cum Meursault nu a fost judecat doar pentru că a ucis pe cineva, ci fiindcă nu a plâns la înmormântarea mamei, că a ieșit cu Maria la film sau că nu a acceptat ipocrizia ca formă de salvare – așadar, pentru că se împotrivea prin totala lui indiferență așteptărilor și normelor sociale -, familia Gheorghiu a fost mai degrabă judecată pentru mentalitatea ei, pentru disciplină, rigoare și componenta religioasă, pentru conservatorismul său decât din cauză că Emmanuel și Elia, copiii cei mari, mărturisesc metodele de corecție aplicate de părinții lor.

Spre deosebire de alte filme realizate de Cristian Mungiu, acesta nu are un final brusc, zguduitor, ci unul coerent, ce îți clarifică anumite aspecte și care creează un orizont de așteptare ce continuă povestea. Nu, dilema nu se rezolvă, însă descoperim că spiritul norvegian și cel românesc se apropie în cele mai neașteptate moduri odată ce prejudecățile sunt lăsate în umbră și ies la suprafață rațiunea și armonia a două suflete.

Pentru mine, Fjord nu a fost doar un film, ci un adevărat proces. I-am urmărit parcursul la Cannes, m-am bucurat când a câștigat Palme D’or, am fost foarte mândră după ce mi-am luat bilet la cinematograf să îl văd și am așteptat ziua de sâmbătă cum a așteptat mandarinul din povestioara lui Roland Barthes sub fereastra curtezanei 99 de zile și de nopți. Realitatea descoperită nu a distrus năzuințele mele, ci le-a validat, proiecția fiind una memorabilă. Mă bucur enorm că nu am ratat-o.

După cele două ore și jumătate cu o prestație actoricească remarcabilă, peisaje superbe, cadre tensionate și o poveste tulburătoare (inspirată dintr-un caz real), spectatorul este obligat să răscolească în propria conștiință. Dilemele sunt multiple – de la granița fragilă dintre autoritatea părintelui și interesul superior al copilului, până la prețul pe care suntem dispuși să îl plătim pentru integrare: suntem obligați să ne detașăm de propriile credințe pentru a fi acceptați sau identitatea noastră este un bagaj pe care nu avem voie să-l abandonăm? Cred că cel mai important este să nu începem vizionarea unui astfel de film având prejudecăți și să ieșim din cinematograf cu multe întrebări legate de educație, de normele societății și, poate, și despre ce presupune acel Bine cu majusculă, de care ar trebui să învățăm să ne ferim, fie că este el Binele care survine unei educații stricte, fie că este cel impus de un anumit spațiu la care ar trebui, sau nu, să ne aliniem. În final, eu am păstrat alinarea adusă de comportamentului copiilor – Elia, Emmanuel și prietena lor, Noora – întrucât filmul pune sub reflector chiar copiii. Ei par a fi înțeles, dincolo de traume, că odată ce intri într-o comunitate trebuie să te adaptezi fără să uiți de tine însuți și să renunți la preconcepții în favoarea prieteniei.