Despre liniștea și calmul instalării sentimentului de nefericire: Fragil, de Simona Goșu

Existența umană a fost proiectată instabil. Toate încercările noastre de a conjuga cât mai corect verbul a trăi eșuează. S-ar putea ca singurul sentiment de care suntem siguri că ne aparține (inclusiv conștienți) să fie, ironic, nesiguranța, însă (atât cât ne-a fost permis) avem puterea de a controla anumite situații. Fragilitatea din cartea Simonei Goșu se proiectează prin zugrăvirea unei lumi în care nefericirea ar trebui, temporar, să nu prezinte atributul firescului. Inocența este conservată cu ajutorul unui sentiment al neînțelegerii lumii în care au căzut cele mai neajutorate/instabile/pure ființe – copiii. Citind povestirile, gândurile mele derulau ritmat câteva versuri aparținând trupei Vama care, cred eu, descriu adecvat emoția provocată de această scriitură: Când erai copil/ nu te întrebai/ ce e fericirea/ Nu o căutai. (Melodie: Copilul care-aleargă către mare). Atașamentul emoțional, nevoia de a primi iubire și reflexul de a o oferi determină imposibilitatea identificării și definirii greșelilor părinților. Până la o vârstă distrugătoare de iluzii, copiii își iubesc părinții necondiționat, strângând în propriii pumni micile suferințe și supărări, fără a realiza că, undeva, s-a produs o ruptură: nefericirea s-a instalat domol, surd.

Nu poți să fugi de viața ta. (Hotel Paradis)

Am resimțit în cartea Simonei Goșu fragmente pe care le pot apropria de volumul Dianei Bădică, Părinți: aceleași prezențe absente, părinții-fantomă și sentimentul dureros al unei relații sau al unor roluri care și-au modificat (sau nu și-au definit niciodată) coordonatele. Lumea personajelor pare a fi maleabilă: părinți despărțiți care și-au refăcut viața, copii plasați de la unul la celălalt, învățători care la sfârșitul zilei uită de elevul pe care l-au umilit, adulți preocupați de job-uri și de succes, mereu plecați, chiar și atunci când sunt prezenți. Cei care rămân prinși în viața altora, a părinților, sunt copiii – prizonieri ai unor pereți, căutându-și scăparea în jocurile din scara blocului, în plimbările din parc, copii uitați în fața televizorului, cuprinși de frica de a nu fi înlocuiți de partenerul mamei  sau de un alt copil ce le-ar putea lua puțina dragoste de care au parte,  ființe fragile într-o continuă încercare de a nu cunoaște dezamăgirea. Copii ce cunosc neîncrederea, rușinea proprie sau pe cea transferată, generată de greutatea mărturisirii în fața prietenilor a unor adevăruri ce nu le convin despre părinți. Nevoia de a fugi pare paradoxală. În casă sau în micul apartament nu mai este loc pentru iubire, acest sentiment fiind risipit pentru un alt om ce preia locul tatălui, pentru imaginea unei mame cochete și elegante (tot în încercarea de a-și găsi un partener), mereu preocupată ca frumusețea trecătoare să nu îi trădeze vârsta. Relația părinte-copil (în puține cazuri există pluralul părinți) se rezumă la ideea de a-ți duce viața singur: cel dintâi încercând să își refacă fericirea, iar cel din urmă cunoscând primele semne ale tristeții și ale abandonării. Adulții fug de trecutul lor, de sentimente, de durerea destrămării unei familii, însă nu își dau seama că, în același timp, fug de copiii lor, de parcă i-ar abandona odată cu viața pe care ei înșiși nu o mai doresc (îl făcuse ca să arate că și ea poate avea un copil). În același timp, copiii fug, căutând refugiu, însă cu grijă, ca nu cumva direcția lor să fie aceeași. Viețile lor se deschid și se închid prin aceste povești, ceea ce face imposibilă îndepărtarea de propria existență. Poate din acest motiv am avut senzația constant că „părinții Simonei” sunt cei mai vinovați: ei nu au știut să stea pe loc și să transforme prezentul comun într-un timp al răbdării,  al grijii și al iertării, astfel încât, mai târziu, propriii copii să nu fugă de trecutul de care ei au fost responsabili și pe care ar fi putut să-l controleze. Speranța la iubire/că vor fi iubiți se agață de inocența și de apariția sentimentului  neînțelegerii.

Încerca să și-l amintească acasă pe tatăl lui, înainte să lipsească, dar nu reușea. (Împăratul)

Absențele iau diferite forme. La întoarcerea tatălui său, Andrei are impresia că un străin cotrobăie prin apartament, confruntându-se cu neputința de a-i mai percepe imaginea ca pe a unui membru al familiei. Adela însă, are o mamă care umple doar un gol în casă. Și-ar dori să comunice, să fie strânsă călduros în brațe, dar nu reușește nici măcar să-și amintească de câte ori o pupase mama ei. Pare a discuta mai mult cu tatăl, chiar dacă locuiesc separat. Încercând să-i mulțumească pe amândoi și să se autoconvingă că este într-adevăr iubită, este nevoită să mintă pentru a nu crea conflicte în urma cărora ar risca să nu-l mai vadă pe unul dintre aceștia. Absența din viața lui Andrei este mai mult fizică, un lucru mai puțin dureros, întrucât mintea lui ar putea crea imagini ideale și ireale, însă Adela trăiește în preajma unei prezențe absente. Dora, la rândul ei, deseori lăsată în grija vecinei insuportabile, doamna Garis, se confruntă cu o aparentă mamă prezentă, care îi livrează minciuni și o realitate distorsionată, la fel cum se întâmplă și cu Andrei și Irina. Regulat, aceștia își vizitează tatăl, crezând că atunci când se va simți mai bine, acesta se va întoarce acasă. Are ulcer, cred ei. Îl vizitează într-un intervalul de timp strict limitat, ce nu poate fi niciodată depășit, vorbind cu el de pe partea cealaltă a unui geam. Este fascinant cât de ușor își cred copiii părinții și cât de fragilă este această încredere, justificată uneori de dorința falsă de a-i proteja. Părinții sunt niște aparențe care se fac simțite prin restricțiile pe care le impun. Mario nu are voie să mănânce popcorn și dulciuri ca nu cumva să se îngrașe, Dora nu trebuie să îndrăznească să se uite la televizor, chiar dacă doamna Garis îl deschide, Bogdanei nu i se permite să bea Cola. Cei mari par a fi preocupați mai mult de ce nu ar trebui copilul să facă în timpul în care ei sunt  plecați decât de însăși problema lipsei lor constante.

Inima îmi bătea tare, parcă aveam un titirez care mi se rotea în piept. (Negresa)

Copiii sunt cei care scot în evidență contrastul dintre lumea lor – pură și cea a adulților – neasumată, ignorantă. Ei observă, identifică atent emoțiile și propriile greșeli, fără a le judeca pe ale celor din jur. Inocența îi oprește și îi ajută. Supraviețuiesc cu gândul că mama sau tata sunt oameni buni, orice s-ar întâmpla. Îmbrățișează schimbările singuri: cunosc revolta, umilința, sesizează schimbări fizice. Nu au, de fapt, pe nimeni care să observe creșterea lor și nevoia de îndrumare, de explicații, de sfaturi și de încurajări. Din acest motiv, Adela nu a știut că îi cresc sânii și că este normal să o doară. A suportat rușinea la școală, crezând, așa cum îi spuneau colegele, că este bolnavă, că umflătura este anormală. Nu și-a făcut curaj să îi spună mamei ei; s-a deschis în fața tatălui și a menajerei acestuia, Tatiana. Femeia, pe care o cunoscuse de câteva ore, era mult mai atentă și interesată de ce simte fetița decât propria mamă.

Mario a rămas acasă cu bunica: cea care respectă ordinele unei mame plecate în Italia, care nu s-a mai întors de mult timp, nici măcar în vacanțe. Băiatul suportă, fără a se plânge, bullying-ul de la școală, râsetele ce par a nu se mai opri din cauza faptului că este gras, nu poate juca fotbal și nu este lăsat să iasă afară. Părinții ratează etapele importante, fără a se gândi că, odată ce au plecat și/sau  s-au îndepărtat (fizic sau emoțional), este nevoie de acceptarea și asumarea faptului că nu își vor mai cunoaște niciodată copiii, că nu va mai fi posibilă o apropiere sinceră după o copilărie de gheață. În  această relație, părintele este cel care nu are nevoie indispensabilă de copil, însă copilul va avea mereu, el nu se poate comporta sau preface că este independent.

Poate de asta nu a putut să aibă copiii ei, de-asta nu poate ea să fie mamă.  Ea nu o să iubească niciodată mirosurile dulci, cuminți. (Un miros dulce) 

În ciuda încercării de a-și reface viața, de a crea impresia stabilității și a puterii, adulții sunt vulnerabili. Sunt mereu preocupați de a afla ce fac cei de care s-au despărțit și, în același timp, preocupați să lase în urmă o parte din ei. Tatăl Marei, deși  vizitele lui sunt foarte rare, își revarsă frustrarea și orgoliul asupra copilului, aducând la suprafață toate greșelile fostei soții. Tuturor le este frică de coborârea în hău. Cu greu reușesc să trăiască senzația de zbor, chiar dacă întreaga lor existență se desfășoară în plutire. Greșeala este reprezentată de punctul spre care ei își îndreaptă atenția. Nu vor reuși niciodată să dețină controlul asupra vieții, însă sunt situații ce pot fi reglate. Într-o lume în care tatăl este supranumit Balaurul, ce nume ar putea primi o femeie care dă naștere unui copil, dar care este total absentă? Oare tot pe cel de mamă? Să nu mai faci copii, îl aude la ureche, pe un ton serios, ca și cum i-ar face o recomandare medicală.

Suntem puternici, dragul meu, i-a vorbit, fixându-l în continuare, în timp ce își înclină capul. Noi, Matei, noi suntem o forță. 

Salvarea vine din exterior. Găsim personaje puternice, sincere, care îi ridică pe copii din căderea lor. Oameni ce au răbdare a-i confrunta cu realitatea și a le arăta normalitatea, oameni precum Sorin, prietenul mamei Bogdanei. Este cel care o ascultă atunci când greșește, care anulează tragismul replicii Nu ai voie, cel care  își dorește o altfel de relație. Străinii par a-i salva, a-i învăța că nu există standarde ale bărbăției, că anumite gesturi nu transformă o fată într-un băiat, că e ok să fii un papă-lapte, că nu ești bolnav atunci când corpul suferă schimbări normale vârstei, că e nevoie să spui atunci când de doare. Copiii din povestirile Simonei Goșu au nevoie ca cineva să le amintească, să le spună, cât de puternici și de minunați sunt. Chiar dacă ei au uitat acest lucru, nu identifică problema, ci doar durerea. Pentru că ei simt, simt mai mult decât ceilalți.

Când erai copil/ nu te întrebai/ ce e fericirea/ Nu o căutai.  Emoția volumului Fragil vine dintr-o lume instabilă și nedreaptă în care pare că inocența, captivă într-un timp determinat sau nedeterminat, nu poate fi zdruncinată. Sentimentul nefericirii se instalează din timp, liniștit, însă nu conștient, astfel încât se resimte o împotrivire activată automat către o lume prea fragilă. Copiii sunt copii și asta este de ajuns.

 

*Denisa Grădinaru, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!