Cartea Simonei Goșu, Fragil, premiată la FILIT 2021 de liceenii ieșeni, e un aliaj de povestiri vibrante care au în prim-plan viața unor copii, dar care, în esență, vorbesc despre fiecare dintre noi, despre fricile noastre nu întotdeauna numite, despre decizii și despre alegeri în parcursuri deloc definitive sau clare din viață. Sunt povestiri construite cu meticulozitate în jurul unor ființe mult prea inocente și mult prea vulnerabile – copiii, povestiri în care imaginile, sunetele, simțurile și mirosurile sunt palpabile.
Lirica absențelor, promisiunea vindecării, durerea ce acoperă ochii ca o pâclă, distanța față de ceilalți și, până la urmă, distanța față de sine sunt înglobate în universul volumului și persistă, conferindu-i complexitate.
Fiecare povestire îți taie respirația, dezvăluind evenimente mari din viețile noastre, fără a face nimic altceva decât să descrie niște momente mici la prima vedere, cum sunt întâlnirile planificate cu unul dintre părinți, minutele lungi din holurile blocului în care jocurile cu copiii devin o evadare, despărțirile de persoanele dragi sau acele clipe de singurătate din trafic în care la radio se aude că e bine să dormim mereu cu cineva drag, că așa ne vine somnul mai repede și nu vom suferi de depresie. Toate aceste frânturi de viață se încadrează într-un firesc seducător pentru cititor, dar care claustrează întreaga vitalitate a acestor ființe extenuate de o existență definită prin prezența unor părinți absenți, prin situații de instabilitate și de singurătate, în care neputința de a se adapta la această lume determină o stare de urgență sufletească. Volumul, în sine, prezintă o atmosferă specifică, firească și pe alocuri dură, în fața căreia te poziționezi drept spectator cuminte în primul rând, urmărind parcursul întâmplărilor, care capătă tot mai multă adâncime și care te invită, parcă, la descoperirea unor noi povești. Întreg universul creionat de Simona Goșu mi s-a părut un loc în care copiii sunt surprinși captivi în acțiunea de a-și coase la loc rănile sufletești, în propria solitudine. Povestea purtată în spate de fiecare copil creează o stare implacabilă de provizorat, de desprindere dureroasă de propriul echilibru, anticipându-se distrugerea fragilității copilăriei determinată de regrete, de vinovății și de mărunțișurile unei vieți de care nu poți fugi, o viață pe care, deși nu ai trăit-o, simți impulsul de a afirma că îți aparține și că ți-o asumi. O permanentă tensiune între ceea ce e vizibil și ceea ce e ascuns determină o hipersensibilitate în fiecare pagină a volumului, iar emoțiile se topesc și se contopesc în sufletul cititorului până la coagulare.
Slăbiciune, nevoie de confirmare sau doar disperare?
Personajele din volumul Simonei Goșu sunt construite cu un mare grad de acuratețe, ele fiind o reprezentare condensată, însă minuțios și atent realizată, a unui parcurs pe care cititorul îl poate suprapune oricărei ființe din propriul spațiu cotidian, fiindcă ea este alcătuită din zecile de evenimente banale care compun viața fiecăruia dintre noi. Diferite între ele și totuși plasate sub dramatismul unor situații asemănătoare, personajele respiră, se miră, au temeri, sunt vii. În spatele lor autoarea zugrăvește un traseu de viață sinuos, în care se ascunde și câte o inimă frântă, și câte o persoană pierdută, și câte un compromis, o maternitate nedorită ori un vis neîmplinit. Vitalitatea este accentuată prin elementele cele mai adânci ale interiorității, marcate de stări firești de slăbiciune și de inocență. Avem de-a face cu niște ființe fragile, cu niște copii care au o capacitate de introspecție demnă de maturitate. Acești copiii sunt condamnați să poarte după ei spectrele unei existențe cenușii, deoarece pulsiunile lumii în care trăiesc determină pierderea înceată a copilăriei. Niște ființe inocente, copiii, devin victimele unor întâmplări dominate de ambiții, de sentimente, de dureri și de frici. Frământările sufletești (re)simțite sunt dovezi ale unui zbucium interior căruia nu i se mai poate găsi nicio soluție decât aceea a unei ușoare alunecări spre o refulare necesară, o încercare de apărare a sinelui. E o alunecare aidoma celei din La ștrand, în care copilul ademenit de valurile apei, se îndepărtează de mal și alunecă ușor, coboară cu mijlocul, ridică mâinile în aer, simte senzația de plutire și totodată un blocaj, de parcă de corp i s-ar fi legat o funie cu o piatră a cărei greutate îl conduce spre înec, spre autodistrugere. Nu țip, nu vreau să o supăr. Sunt până la piept în apă, dau din picioare, mă lovesc. […] Strig speriată: „Mama!”. Își strânge picioarele cu mâinile și întoarce capul într-o parte. Mă scufund, sunt intrată până la gât. Absența mamei (care fizic e prezentă în toată această întâmplare) determină (auto)distrugerea copilului, ce se confruntă cu neputința de a înota spre mal, deoarece este tras în jos de o greutate sufletească determinată de frica de a nu-și „deranja” părintele absorbit de propriile griji. Copilul trăiește nevoia constantă de a primi confirmarea existenței sale din partea mamei și, oricât de bizar ar suna, acest copil simte dorința de validare a dreptului său la viață, destinul lui fiind poziționat sub pecetea impusă de decizia adultului. Stau ghemuită cu fața către apă. Mă scutur, mă zgudui și plâng, speriată. Vreau să întorc capul s-o văd. Îmi apropii genunchii zgâriați. I-ating cu bărbia și-mi văd mâinile. Sunt albe, netede, foarte curate. Ridic capul și mă uit la ea. E ocupată – cu mâinile albe strânge, așază, ordonează. Depresivă și neînțeleasă, fetița din povestire se (re)găsește singură pe scena unei lumi dezolante, o lume care dezumanizează, o lume în care mâinile mamei colorate nu sunt făcute pentru a salva și a proteja spațiul infantil al copilului, ci doar pentru a strânge, a așeza și a porunci.
În toată lumea aceasta constituită de volumul Simonei Goșu, copiii au nevoie de cineva care să le umple golurile sufletești și care să le salveze inocența.
În fiecare povestire am simțit prezența unui spațiu care se sufocă sub propria greutate, iar pe copiii i-am văzut ca o sumă de existențe prinse în viața altora, în cea a părinților lor. Această viață supusă unor anxietăți legate de plăcere și de vinovăție, de muncă și de relaxare determină ratarea părintelui în relație cu propriul copil, adultul fiind redus la condiția de prizonier al propriei existențe – el nu mai poate fugi de trecut (sau chiar de aceeași realitate pe care nici măcar nu o poate privi în față pentru a recăpăta controlul asupra ei). Este un cerc vicios pe conturul căruia vor continua să se învârtă toate personajele Simonei Goșu, absorbite de meschinăria unei vieți asupra căreia nu vor reuși niciodată să dețină controlul. Este un microcosmos trist și derizoriu în care lumea adulților (superficială, ipocrită și autosuficientă) determină pierderea înceată (dar sigură) a copilăriei. Mereu preocupați de grijile cotidiene, mereu plecați, mereu distanți, părinții sapă năvalnic în sufletele copiilor niște goluri – prea des lipsesc bucuria, înțelegerea, timpul acordat lor.
[…] dar este imposibil să trăiești cu o persoană cu care nu împărtășești aceleași concepții, idei. Cu care nu ai ce discuta. (Hotel Paradis)
Povestirile Simonei Goșu tratează cele mai importante aspecte ale mediului cotidian: relațiile cu familia și relațiile de cuplu, cu accent pe conflict, prin alterarea treptată a iubirii dintre părinți rezultând acele familii monoparentale, depășite de situație, în care copiii sunt marginalizați și lăsați pradă unui destin nesigur. În acest context, cel mai mult am simțit la personajele din volum o nevoie continuă și permanentă de comunicare. De multe ori am avut senzația că glasul copiilor se pierde în gol, că vorbele lor se izbesc de un paravan dur, de o barieră existentă în relația cu adulții. Căci părinții aceștia nu răspund nevoii copiilor de a comunica și de a fi ascultați. Poate din acest motiv, Adela manifestă o frică neînțeleasă de a-și exprima durerea, amânând în diferite circumstanțe discuția cu mama sa despre sânul care se întărise și pe care nu mai avea curaj să-l mai atingă. Fetița trăiește în preajma unei mame mai mult absentă decât prezentă și în fiecare seară fata spera că va găsi un moment potrivit să-i vorbească. De fapt, e mai mult decât o nevoie de comunicare, e o nevoie constantă de celălalt, în măsura în care ne găsim și regăsim în ceilalți, prin ceilalți. În cazul Bogdanei, deficitul de comunicare ar putea fi anihilat dacă prezența mamei nu s-ar face simțită doar prin restricțiile pe care le impune, ea fiind preocupată doar de ce nu ar trebui copilul să facă – fără televizor, fără telefon și săptămâna viitoare nu mergi la balet. Și nu mai ai voie să te joci în bloc, adăugă. Ipostaza în care părintele este mai preocupat de cum să pedepsească copilul decât de însăși problema lipsei de comunicare determină instalarea fricii în sufletul fiecărui personaj, sentiment a cărui diminuare devine o nevoie colectivă și fundamentală. Feeling scared is good. Frica devine astfel un sistem de referință în jurul căruia oscilează dramatic existența tuturor. Fie că este vorba de frica de singurătate, fie că vorbim de frica de părinți, de acea frică de frică sau frica de somnu’ ăl mare, acest sentiment pune stăpânire invariabil pe toți. Și sunt aproape sigură că, pentru fiecare cititor, vor fi câteva scene ori imagini în care sentimentul de frică i se va lipi ireversibil de suflet și vor fi momente în care va spune Și eu am simțit asta.
Am o fetiță mică, așa și așa, și lu’ Mica i-e frică, așa și așa. (Lumină)
Simona Goșu reușește să ilustreze în volumul său de povestiri nu doar fragilitatea copiilor, ci și fragilitatea oamenilor maturi, realizând un schimb de roluri între copii și adulți. Copiii preiau ignoranța din lumea maturilor și o manifestă în relațiile cu ceilalți. În felul acesta se explică atitudinea obscură a Alinuței față de Mica, străbunica sa. Fetița, inspirată de felul în care bunicii ei o tratează pe bătrână cu dispreț, ca pe un bolovan în calea existenței lor, adoptă și ea o ipostază în care se simte superioară față de Mica, asumându-și puterea de a-i decide prezența sau absența luminii când aceasta va intra în somnu’ ăl mare. Inocența Micăi se manifestă prin inabilitatea ei de a se adapta la lumea neasumată a adulților din care face parte, ea care, deși foarte în vârstă, a parcurs un sens invers al vieții, devenind pură și fragilă ca un copil. Vulnerabilitatea vieții mature pare a fi captivă în mâinile sale străbătute de niște râme albastre, mâini a căror căldură validează prezența vitalității – Păi, sunt calde, c-au viață în ele. Contrar altor povestiri din volum, în proza Lumina simțim frica maturilor, acea frică de moarte, frica de a intra în cealaltă lume fără lumină. Suntem puși față în față cu decizia unui bătrân de a-și pune destinul în mâinile unui copil – Uite, Alina. Când m-oi vedea întinsă-n pat, mi-aprinzi tu lumânarea, să am și io lumină. Copilul își asumă, așadar, puteri pe care nu le are, parcurge involuntar un întreg ciclu al cunoașterii, descoperind tragismul din existență, îndreptat iremediabil spre moarte – Fetița i-a pipăit palma. – Pfiu, ce rece e, zici că ai scos-o din frigider, Mica, i-a zis și i-a dat drumul. Oricât de puternici ar părea, adulții sunt și ei vulnerabili, sunt niște ființe care par cuprinse de un freamăt secret pe care încearcă să-l ignore, dar care se insinuează lent și obsesiv în spiritul lor, ca zbaterea unei pleoape, astfel că nu poți să fugi de viața ta. Nu poți fugi de trecut, de durere, de sentimente, fiindcă frământărilor personajelor nu le răspunde decât moartea, care vine să curme o existență scursă năvalnic, ca apa printr-un robinet pe care nu-l mai oprește nimeni.
Personajele din prozele Simonei Goșu devin, așadar, pe parcursul volumului reflexii ale personalității fiecăruia dintre noi. Făcându-ne să ne uităm în oglindă, poveștile lor de viață ne diagnostichează cu câte o boală de care nu ne putem vindeca. Boli (mai mult sufletești) ale unor copii care nu sunt înțeleși, care au nevoie de afecțiune și de cineva care să le salveze inocența.
Fiecare povestire în parte m-a determinat să stau față în față cu copilul captiv din interiorul meu, copil ascuns printre numeroase exuvii. Și atunci, aidoma copilului din volumul de poezii a Adelei Greceanu Și cuvintele sunt o provincie, plâng că Mi-e dor de mine. Imposibilitatea părinților de a-și înțelege copiii îi determină pe aceștia din urmă să se refugieze într-o carapace atent construită, încercând să se protejeze singuri. Mi-e dor de mine, sentiment însoțit de o respirație sacadată, schingiuită în propriul aer, sentiment care își găsește mereu răgazul necesar de a se face auzit și înțeles în vacarmul lumesc.
Scrisă cu un suflu viu, cartea Simonei Goșu adună în sine toată fragilitatea acestei lumi aidoma unor cutii marcate cu eticheta FRAGIL în care depozităm cele mai valoroase și sensibile lucruri din viața noastră și pe care le luăm cu noi oriunde ne-am muta – în altă casă, în alt oraș, în altă țară ori pe alt continent. Așa este și cartea Simonei Goșu – o cutie de carton în care banda adezivă fixează eticheta Fragil, sub capacul căreia se ascund emoții, fragmente de clipă, străfulgerări de gând, lacrimi, sunete, mirosuri și palpări. Această cutie mereu stă deasupra celorlalte și e purtată cu grijă, căci avarierea ei este echivalentă cu distrugerea sufletului uman, constituit din fragmente de povestiri ce pompează prin vene și artere sânge încărcat cu emoții și trăiri profunde.
*Ecaterina Grosu, redactor Alecart, este elevă în clasa a 12-a, mate-info, la Colegiul Național Iași.
