Modele prestabilite și infinite posibilități de realizare ale aceleiași realități: Despre Grace, de Anthony Doerr

Poate așa se măsoară viețile, un șir de abandonuri despre care sperăm, mai presus de rațiune, că până la urmă se vor concilia.

Un bărbat de 59 de ani. Un bărbat luând avionul spre ceea ce odată, într-o altă viață, fusese pentru el acasă. Într-o viață în care era soț și tată, iubise și fusese iubit. Un bărbat care, din când în când, are vise ce-i dezvăluie frânturi din ceea ce urmează să se întâmple. Care a văzut, noapte de noapte, cum fiica lui abia născută nu poate fi salvată din apele revărsate înspăimântător în jur, cum brațele lui nu pot să o țină în viață. Care a fost convins că, dacă va rămâne în ceea ce fusese viața lui de până atunci, imaginea aceasta apocaliptică, de neîndurat, va deveni parte din realitatea lui și a femeii pe care o iubește. Un bărbat care atunci, demult, nu a avut nicio îndoială că așa se va întâmpla. Și a ales să fugă.

Totul mi se pare o masă de apă pe care încerc s-o țin în mâini.

Ceea ce impresionează în romanul de debut al lui Anthony Doerr (tradus minunat de Cornelia Dumitriu) e arhitectura narativă. Amplă, riguroasă, adunând momente și gesturi care refac destinul unui om foarte singur, copleșit de vinovăție și sperând până la capăt că alegerile lui au avut un sens. Chiar dacă au distrus viața altora, i-au dat un alt curs, chiar dacă el însuși nu mai e nimic din bărbatul care ar fi putut să fie, chiar dacă știe că sunt lucruri pe care le-a pierdut definitiv și că nimic nu poate compensa o absență. Chiar dacă e conștient că se întoarce prea târziu și nici măcar nu știe către cine sau către ce se întoarce.

Despre Grace e un roman de o densitate a trăitului extraordinară, în care contururile unei vieți se corelează cu o subtilă analiză a sufletului uman, cu observații despre lumea în care trăim, despre locul omului în marele mecanism al nașterii și al morții, al adaptării și al transformării materiei. Existența lui David Winkler, hidrolog, pasionat de structura fulgilor de zăpadă, de perfecțiunea celor șase brațe ale lor și de diversitatea pe care o îmbracă schema imuabilă din care derivă aceștia, se va cristaliza treptat purtându-l de pe străzile din Anchorage – Alaska în nord-estul statului Ohio, pe malul râului Chagrin, apoi în Insulele Grenadine din Caraibe și înapoi, pe drumurile nesfârșite care leagă Idaho de New Jersey, Texas de Nebraska, New Mexico de California, într-o căutare-rătăcire-penitență care-l va duce în cele din urmă din nou în Alaska, la granița canadiano-americană și apoi, când bucla se va închide și va putea înfrunta trecutul, acolo unde a început totul, în Anchorage. Pentru a înțelege că într-o anumită măsură, timpul era maleabil. Că există lucruri care, odată întâmplate, nu pot fi schimbate; doar ajustate consecințele lor. Că viața are legile ei. Că uneori e prea târziu, iar alteori niciodată nu e târziu. În permutațiile infinite ale unui cristal de gheață totul se repetă, dar, de fapt, dintr-un alt punct de vedere, nimic nu se repetă.

Printre hotărârile pe care le ia, premonițiile pe care le are, încercările de a schimba ceea ce nu știuse sau nu putuse atunci când în copilărie văzuse în vis pentru prima dată ceea ce i se va întâmpla bărbatului care va fi apoi într-adevăr lovit de autobuz în fața lui și a mamei, printre vinovățiile și neputințele și încercările de a recupera ceva din absența de 25 de ani din viața fiicei lui, printre oamenii pe care îi cunoaște, picăturile de apă și fulgii față de care simte o atracție irezistibilă, printre insectele lui Naaliyah, Winkler e pus față în față cu propriile alegeri, cu insignifianța destinului uman, dar și cu sensul fiecărei vieți în parte, indiferent cât de măruntă sau de frântă ar putea părea aceasta, cu ritmul inexorabil, flămând, egal cu sine însuși al existenței din jurul nostru și cu încercarea de a descoperi în ce măsură iertarea este posibilă.

Misterul vieții, legile ei nescrise sunt disecate și din ele Anthony Doerr construiește o zguduitoare realitate interioară și exterioară din linii obișnuite, în tonalități minore, dar cu atât mai fragile și mai adânci în umanitatea lor copleșitoare, în simplitatea întâmplărilor care transformă banalitatea unei întâlniri, firescul unei iubiri, spaimele unor alegeri, prietenia, recunoștința, suferința în noduri care germinează altfel în fiecare. Căci despre ceea ce poate fi crezut ca prestabilit sau doar întâmplare, avertisment sau pulbere trecătoare, voință proprie sau predeterminare este vorba în Despre Grace. Pentru că nu despre Grace, fiica lui David despre care ani întregi nici măcar nu știe dacă trăiește sau a murit în furtuna abătută asupra căsuței lor din Ohio este vorba, ci despre tot ceea ce se întâmplă și poate însemna doar că […] era o simplă posibilitate dintr-o infinitate de posibilități. Adică despre ceea ce facem, ceea ce simțim, ceea ce este înăuntrul nostru și nu știm cum să arătăm, cum să explicăm, cum să trăim cu durerea îndoielii, cu povara unei clipe, a unei intuiții, a unei slăbiciuni sau cu speranța că undeva cristalele vieții noastre vor ajunge să se fixeze din nou (aproape) perfect, deși atâtea întâmplări ne-au ciobit, ne-au fracturat, ne-au împlinit și ne-au aruncat, mereu și mereu, în fața altor opțiuni.

În amintirile noastre, poveștile vieților noastre sfidează cronologia, nu se lasă transcrise: trecutul întinde curse prezentului, iar viitorul se grăbește să intre în istorie.

Drumul spre casă este pentru David Winkler drumul recuperării memoriei, al revizuirii a ceea ce a provocat căderea, fuga, al unei vinovății continue și al spaimei că e prea târziu, că la capătul lui nu va fi așteptat de nimeni și de nimic, că totul a fost în zadar. Disperarea lui, speranța lui, risipirea.

Rutina existenței unui hidrolog născut și crescut în Alaska e întreruptă de o întâlnire. Cu o tânără femeie cu trei pistrui pe obrazul stâng, cu gambe lungi și o șuviță de păr dată după ureche. Adusă mai întâi în viața lui de un vis. Care prinde contur aievea într-o după-amiază. Cu o precizie înspăimântătoare. O iubire născută în el din convingerea predestinării, a unor timpuri suprapuse, a unor vieți care își aparțin, iar în ea din monotonia a 15 ani și jumătate de căsnicie, din neputința de a-i spune soțului că el e responsabil că nu pot avea copii, din aerul sufocant al unei vieți previzibile, dintr-un dor în spatele căruia se ivește întrebarea dacă asta-i tot, dintr-o chemare spre altceva, spre alte meleaguri. Spre pericol și vinovăție, spre legile biologice care cer a da viață, a încerca, a sacrifica, a fi egoist și (poate) neghiob. Pentru David, apa era o substanță sălbatică și capricioasă: nimic solid, nimic permanent, nimic așa cum părea. La fel viața lui. A lui și a lui Sandy, viața lui Felix și a Somei, a fiicei lor Naaliyah, a lui Grace, a lui Herman, a micului Cristopher, a tuturor celor care s-au intersectat și și-au influențat într-o anumită măsură destinele.

Anthony Doerr recuperează în volute largi, dar alcătuite din nenumărate crâmpeie de viață povestea relației dintre David și Sandy, a legăturii lor în care se cern iubire, așteptare, vinovăție, tăceri și speranță, apoi căderea din paradis după nașterea lui Grace și coșmarul recurent al lui David despre copilul pe care nu îl poate salva din puhoaiele dezlănțuite. O liniște fragilă, o spaimă transformate în traumă. Terminate cu un abandon. O fugă ce ar trebui să aducă o salvare. Nesigură. Și, mai târziu, cuvintele lui Sandy care îl găsesc pe micuța insulă pe care se refugiase cu gândul că încă nu e totul pierdut, că poate există iertare: Nu veni înapoi. Nu scrie. Nici prin cap să nu-ți treacă. Tu ești deja mort. Gestul lui – frică de responsabilitate? Dezamăgire? Depresie? E consecința umbrei lui Herman, soțul părăsit de Sandy pentru el și pentru copilul din pântecele ei? De la perfecțiunea cristalelor de gheață, de la candoarea și strălucirea pasiunii inițiale la așezarea ei într-o formă densă, tot mai lipsită de căldură. Apoi gândul că, dacă el ar dispărea, viitorul prefigurat de visul care îl urmărește ar putea fi diferit. Cioburile unei iubiri. Ea, simțindu-se trădată; el, neînțeles. Între: trupul încă firav al fetiței, mirosul ei și viziunea ce se repetă tot mai des. Goluri și lipsuri în toate conversațiile, trecutul care circumscria prezentul, viitorul care împresura trecutul. Apoi 25 de ani care trec asemenea unor nori, efemeri și vaporoși, condensându-se, lunecând un pic pe cer, apoi risipindu-se ca niște năluci. O prietenie și afecțiunea pentru copila care cu timpul face din interesul pentru insecte o pasiune ce o va conduce spre cercetare. Un nou vis, o nouă întrezărire a unei prăbușiri. Spaima că o va pierde și pe Naaliyah care se va îneca chiar sub ochii lui. Nebunia, disperarea cu care știe că de data aceasta nu are voie să se înșele, să greșească, să trădeze. Convingerea că trebuie să lupte. Pentru Naaliyah și prietenii lui, Felix și Soma, pentru Grace și Sandy, pentru el însuși. O răscumpărare. Care nu poate șterge însă ceea ce s-a întâmplat.

În memorie, în poveste, în final, ne putem reface viețile oricum simțim nevoia. Să fii surprins, cu adevărat și absolut surprins de ceea ce-ți aduce viața – ăsta era darul adevărat.

Ce găsești la capătul a 25 de ani? Privind înapoi, ce găsești? Vinovăție, spaimă, regrete sau doar convingerea că atunci, în momentul acela în care totul a fost pe punctul de a lua o formă, nicio altă alegere nu ar fi fost posibilă? Dar la întoarcerea necesară acasă ce te poate aștepta? Posibile răspunsuri oferă Anthony Doerr în acest tulburător roman despre alegeri și ispășire. Pe David Winkler îl așteaptă spectrul trecutului și confruntarea cu o realitate pentru care nu poate fi nicicând pregătit, dar care e realitatea deciziilor sale, e parte din ceea este. Un necrolog și un chip pixelat în care abia regăsește pomeții înalți, surâsul asimetric al lui Sandy. Și nouă posibile fiice, nouă Grace Winkler împrăștiate de-a lungul Americii. Toate fiice, niciuna a lui. Variante de Grace, niciuna aparținându-i. O speranță tot mai firavă. O șansă care i se oferă, dar pentru care va trebui să cunoască un alt purgatoriu, noi forme de căutare, de înțelegere a mecanismelor vieții și de acceptare a celorlalți. Abia când va fi convins că totul poate reîncepe și dobândi un sens doar în locul în care a început și, pentru el, s-a sfârșit totul, cuvintele izbăvitoare adresate lui Herman (și lui Sandy, și lui Grace, și, într-o anumită măsură, bărbatului care a fost el însuși în cealaltă viață): Îmi pare rău. Îmi pare rău pentru orice durere pe care ți-am provocat-o. Pentru orice durere pe care o simți îl vor putea purta către adevăr. Abia acum îmi dau seama că nu știam chiar nimic despre zăpadă. Nu e albă. Are o mie de culori, culorile cerului sau ale lucrurilor aflate sub zăpadă, ori trandafiriul algelor care trăiesc în ea, dar de fapt niciuna dintre culorile astea nu e alb. Cât e de minunat ca la vârsta mea – la vârsta noastră – să-ți dai seama că ai greșit în legătură cu ceva atât de fundamental. Nimic din ceea ce îl înconjoară, nici măcar cristalele translucide care iau pentru ochiul nostru culoarea albă a zăpezii nu sunt albe. Nici viața. Ea are infinite nuanțe, infinite posibilități, infinite căi pe care te poartă și către care ești purtat. Lui David deciziile luate și suprapunerile lor în timp îi determină o nouă osatură a suferinței. O formă care aplatizează muchiile umilinței lui Herman și ale vinovăției resimțite față de el. Doi bărbați care nu mai au pentru ce să lupte. Între ei, umbra unei femei moarte de cancer, pe care au iubit-o amândoi, care i-a trădat pe amândoi și care a fost trădată, în moduri diferite, de fiecare dintre ei. Și o fiică. Pierdută, salvată, regăsită. Ostilă, rebelă, intransigentă, pusă față în față nu cu dorința lui Winkler de a fi iertat, ci cu legile implacabile ale firii. Cu iubirea care se revarsă generoasă, se metamorfozează, rupe zăgazuri și apropie suflete. Chiar și când acestea sunt neîntregi, pline de resentimente și de cicatrici.

Lucrurile care s-au întâmplat și lucruri care s-ar putea întâmpla.

Despre Grace este, așadar, o poveste de viață foarte bine articulată, în care e deja evidentă forța scriiturii lui Doerr din Toată lumina pe care nu o putem vedea, capacitatea lui de a susține narativ nu doar secvențe de viață care se întind pe perioade lungi, ci și atenția acordată detaliului, modul în care plonjează în miezul psihologiei personajelor, capacitatea de a corela destinul individual cu densitatea ideilor. Buclele temporale, revenirile și redefinirile, permanenta adâncire a subiectului, capacitatea de a problematiza anticipează exemplara reușită din cel de-al doilea roman al său.

Ceea ce În toată lumina… e arhitectură pură, un control perfect al temporalității în spatele căruia descoperim densitate umană, în Despre Grace e plăcerea de a pune în discuție și de a căuta răspunsuri la câteva întrebări esențiale. Legate de cât putem fi, de cât alegem să fim, de speranța și de șansa pe care le avem să facem ceva pentru oamenii pe care îi iubim.

 

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart,  profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!