-Sunt arogantă pentru că îi iert pe oameni?!/- Ai ideea asta preconcepută că nimeni nu poate să atingă nivelul tău de moralitate. Nu mă pot gândi la ceva mai arogant decât că tu, copilul meu, dragul meu copil, îi ierți pe alții cu scuze pe care nu le-ai permite niciodată în lume pentru tine.
Eliza BAR*:
Filmul „Dogville”, regizat de Lars vonTrier, este o meditație profundă asupra naturii umane, asupra conceptelor de iertare, de milă, putere și aroganță. Personajul principal, Grace, este prins între două lumi: cea a sătenilor din Dogville, care o supun unui proces treptat de exploatare și umilință, și cea a tatălui său, un gangster care, în ochii fiicei sale, nu face decât rău.
Când Grace ajunge în Dogville, ea este o străină care caută refugiu (Cine erau oamenii din mașină? De ce au vrut să-ți facă rău? Omul din spate e șeful. I-am văzut fața. Mi-a dat numărul lui de telefon și mi-a spus să-l sun dacă te văd./Sunt sigură că ți-ar fi dat o recompensă mare dacă i-ai fi spus unde sunt.). La început, sătenii o primesc cu o anumită bunăvoință, dar în timp această relație se transformă într-o continuă exploatare și persecuție Totuși, Grace continuă să își păstreze credința în bunătate. De fiecare dată când este abuzată, iartă, crezând că oamenii acționează doar din instinct. Cum imaginea tatălui înseamnă pentru ea exercitarea răului și a distrugerii celorlalți, ea alege calea mântuirii și a iertării necondiționate, vrând să demonstreze că mila și bunătatea sunt cele care schimbă de fapt oamenii, nu brutalitatea. Pe măsură ce umilințele se agravează, ajungându-se de la muncă forțată la viol și tortură, iertarea lui Grace nu mai este doar un act de bunătate, ci și un mecanism de negare (Un Dumnezeu generos a binecuvântat-o cu acest talent rar de a privi înainte și numai înainte.). Ea refuză să vadă adevărul: sătenii nu merită mila ei, iar continuarea iertării lor nu face decât să le întărească sentimentul de superioritate. Aroganța puterii se manifestă aici prin modul în care locuitorii din Dogville ajung să creadă că au dreptul să o trateze astfel. Mila ei este interpretată ca o slăbiciune deoarece nu are o limită, iar sătenii, în loc să fie inspirați de iertarea ei, devin tot mai brutali. Acceptarea de către Grace a tot ce i se întâmplă duce, așadar, inevitabil la aroganță.
Punctul culminant al filmului este conversația finală dintre Grace și tatăl ei, un dialog care redefinește percepția tinerei asupra umanității și o împinge spre o decizie radicală. Tatăl, cu înțelegerea lui cinică asupra lumii, îi oferă o perspectivă care zdruncină complet viziunea tinerei despre oameni, despre dreptate și despre propria poziție în raport cu cei care au abuzat de bunătatea ei. Tatăl o acuză că iertarea nu este un act de bunătate autentică, ci unul de aroganță. El sugerează că, prin faptul că îi iartă pe cei din Dogville, ea își asumă o poziție de superioritate morală, tratându-i ca pe niște ființe slabe, incapabile de a acționa altfel decât prin instinctele lor primitive. Iertarea, în această lumină, nu este o dovadă de umilință, văzut ca un act prin care ea își afirmă o superioritate tăcută asupra celor care i-au greșit: Criminalii pot fi victimele după tine, dar eu îi numesc câini. Câinii pot fi învățați multe lucruri utile, dar nu și dacă îi iertăm de fiecare dată când se supun propriei lor naturi. /Sunt arogantă pentru că îi iert pe oameni?/ Ai ideea asta preconcepută că nimeni nu poate să atingă nivelul tău de moralitate. Nu mă pot gândi la ceva mai arogant decât că tu, copilul meu, dragul meu copil, îi ierți pe alții cu scuze pe care nu le-ai permite niciodată in lume pentru tine. Această idee este șocantă pentru Grace, care, până în acel moment, și-a asumat iertarea ca pe o dovadă a bunătății și a nobleței sufletești. Tatăl îi arată însă că iertarea poate fi, de fapt, un mod de a ignora adevărata natură a oamenilor, a faptului că unii dintre ei pur și simplu nu merită mila ei. Replicile mi-au amintit de discursul Marelui Inchizitor rostit în fața lui Iisus din legenda spusă de Ivan Karamazov, personajul dostoievskian din romanul Frații Karamazov. În cazul lui Grace, iertarea devine o scuză pentru a nu acționa, pentru a nu lua decizii dure și pentru a nu-și asuma responsabilitatea asupra propriei vieți.
Un alt moment esențial al dialogului-confruntare dintre cei doi este atunci când tatăl îi oferă o nouă perspectivă asupra puterii. Până în acel punct, Grace a fost victima celor din Dogville, convinsă că bunătatea va avea un efect asupra mentalității lor. Tatăl o face să conștientizeze că nu este doar o victimă, ci că deține o putere reală – aceea de a decide soarta celor care au abuzat de ea (și chiar a-și începe să-mi împărtășesc puterea și responsabilitatea cu tine dacă nu ți-ar păsa.). Această revelație o schimbă fundamental. Grace înțelege că, atâta timp cât iartă, ea le permite celor din Dogville să continue să fie brutali. Dacă i-ar ierta din nou ar însemna să le ofere permisiunea să distrugă și alte vieți. În acel moment, iertarea nu mai este o dovadă de noblețe, ci o complicitate cu răul. Până la urmă, ea alege să-și folosească puterea pentru a face dreptate.
Hotărârea de a distruge Dogville nu este un simplu act de răzbunare, ci o reafirmare a justiției. Grace nu mai este victima lipsită de apărare care se agață de ideea că toți oamenii pot fi salvați. În schimb, devine cea care decide cine merită să trăiască și cine nu, o responsabilitate pe care, până în acel moment, a refuzat să și-o asume.
Dintre toți locuitorii din Dogville, Thomas este singurul care a avut o relație mai profundă cu Grace. El a fost cel care a încercat să o protejeze, dar și cel care a trădat-o în final. La prima vedere, dacă ar fi existat cineva care să fie demn de iertare, Thomas ar fi fost acela. Totuși, el este cel mai vinovat dintre toți: Nu te-ai putut abține să nu-l arunci, nu? Numărul pe care ți l-a dat în seara aia. N-ai putut să-l arunci. Ți-am spus cât de periculos e omul acela. A fost o prostie. În momentul în care îl ucide, Grace își taie ultimele legături cu trecutul și cu iluzia că Dogville ar fi putut fi ceva mai bun. Este un act de eliberare prin care recunoaște că lumea nu este așa cum și-a dorit să fie și că singura justiție reală este cea impusă de forță.
Tânăra începe, așadar, ca un simbol al mântuirii totale, dar sfârșește prin a deveni un executant al justiției absolute, acceptând puterea tatălui și, implicit, propria capacitate de a decide destinul celorlalți. Această transformare nu este bruscă, ci se desfășoară treptat, pe măsură ce realitatea din Dogville o forțează să-și înfrunte propriile iluzii despre natura umană. Călătoria lui Grace este una a descoperirii de sine: de la o persoană milostivă și convinsă că perspectiva ei e corectă – ceea ce o face, de fapt, arogantă – ajunge să înțeleagă un aspect esențial, și anume că adevărata putere nu constă în iertarea necondiționată, ci în impunerea propriei voințe. În final, ea devine exact ceea ce a refuzat la început să fie, o reprezentantă a autorității. Ea își acceptă atât rădăcinile, cât și puterea pe care o deține.
(*Eliza-Laura BAR este elevă în clasa a X-a, filo, la Colegiul Național Iași.)
Ioana FÎNARU*:
Să numești orașul Dogville frumos era cel puțin original.
Haos. Dezastru moral. Fiasco demonstrativ. Ce se întâmplă cu oamenii ale căror valori morale sunt într-atât de neglijate încât devin simple impresii ale lumii în care se află, iluzii pentru minți atât de pure încât doar ele ar putea să mai spere la schimbarea niciodată visată ori dorită măcar de comunitatea în cauză? Dogville e locul în care, dacă cineva îndrăznește să intre sau ajunge acolo din întâmplare ori din vreo necesitate, singura transformare posibilă e adusă de moarte – indiferent de forma pe care o ia și fără excepție. Moartea poate avea o varietate de semnificații, în funcție de ochii privitorului, însă în realitate nu reprezintă nimic mai mult decât finalitate, fie că este morală ori fizică. De aceea, mai important este felul în care ea se insinuează și apoi se integrează în mijlocul unei societăți menite pierzaniei prin chiar modul său de funcționare.
Lumina pătrundea în toate neregularitățile și defectele clădirilor și în oameni!
Întreaga existență a personajelor filmului se rezumă la putere – cea pe care o oferă celor din jur sau ceea ce unii consideră că ar avea, însă din care nu au niciodată destul pentru că este relativă în consistența ei. Pentru tatăl lui Grace, valoarea stă în oprimare, dovedindu-și astfel superioritatea. Pentru tânără, puterea înseamnă tăria de a-i schimba pe ceilalți, sensibilizându-i, chiar cu prețul pierderii demnității – așa cum descoperim mai târziu. Dar în cazul locuitorilor din Dogville? În comunitatea lor, ei sunt singura autoritate, autocrați ai propriilor vieți și, totodată, asupritori ai conduitei pe care și-o impun – aceștia sunt pentru Grace „Valul”, un grup care, în același fel ca adolescenții năuci și fascinați de o idee pe care nu o înțeleg din filmul regizat de Dennis Gansel, încearcă să modeleze fiecare om în parte după valorile lor (de fapt, după limitele și neputințele lor), făcându-l să ia parte la atrocitățile sale și înglobându-l în mulțimea lor, lipsindu-l de identitate.
Ei trăiesc îngropând valorile, înșelându-se pe sine, amăgindu-și sufletul cu întrebări existențiale și întâlniri menite să-i culturalizeze, dar care le oferă doar iluzia moralității, a inteligenței emoționale niciodată deținute cu adevărat. În fiecare dintre noi există milă, aroganță și, ca ultim resort al umanității, iertarea. Dacă cineva este îndeajuns de conștient de propria persoană încât să acționeze exclusiv prin intermediul principiilor considerate de el drept corecte, aceste reacții devin abilitățile sale, absolvindu-l automat de o percepție greșită și, deci, de atitudini eronate, în viziunea sa. În caz opus, ele pot fi considerate defecte, slăbiciuni ale firii umane forțate să trăiască în limitele impuse de instanța conducătoare, îngrădită până la sufocare de normele comunității în care se află. Voința și, odată cu ea, posibilitatea de a trăi conform propriilor aspirații reprezintă controlul suprem asupra interiorității, manifestându-se prin putere exterioară și stăpânire de sine.
Dacă s-ar fi comportat ca ei, nu și-ar fi putut apăra nici una dintre fapte. Și nu i-ar fi putut condamna atât de aspru.
Grace este o fire rezistentă, căci, în ciuda aparentei resemnări cu privire la modul în care este tratată de către cei din Dogville, știe să-și canalizeze emoțiile și trăirile în favoarea ei. Având în vedere avantajul cu care pornește femeia în călătoria sa, predominant spirituală, într-un sat necunoscut, și anume anonimatul – nimeni din sat nu știe cine este nou-venita – ar exista posibilitatea ca acțiunile ei să vină în urma unei mai mari capacități de manipulare a celor din jur. Până la urmă, motivul pentru care Grace intră în Dogville ar putea fi de la bun început testarea comunității: ea afișează un tipar comportamental ușor de influențat, arătându-se vulnerabilă și dependentă de relațiile construite, în spatele căruia să se ascundă un mediator, inspector al lumii în care se decide să intervină moral : Cineva care să treacă pe aici, să le descopere slăbiciunea..
Grace este văzută diferit, pe rând, de către toți cei din jur cu care interacționează, ei tratând-o în diverse feluri, în funcție de raportul stabilit. În percepția tatălui, este arogantă: Tu crezi că nimeni nu poate fi la același nivel etic ca tine, așa că ierți. Nu pot să-mi imaginez ceva mai arogant decât asta, pe când pentru Tom, femeia, ce i se pare insensibilă atunci când nu-i satisface dorințele, reprezintă un experiment, o misiune morală. Deși o dorește fizic, instinctual, prezența ei în oraș trezește exclusiv în el tendința de a exemplifica o idee: Iar dacă era întrebat de tehnica sa, era deajuns să rostească un singur cuvânt: ilustrare. În comunitatea din Dogville, Grace este reificată, devenind o povară în momentul în care cei din oraș nu-i mai găsesc vreo utilitate: Tu ai adus-o aici. Tu trebuie sa găsești o metodă prin care să scăpăm de ea. Fără ca minciunile să se răspândească. Indiferent de aparențe, ea ni se prezintă în general drept o ființă aflată în permanentă schimbare, ce are parte de o evoluție complexă, de la început, când ajunge în sat hăituită, cu scopul de a evada din lumea tatălui ei, până la final, în momentul eliberării sale, prin pedepsirea comunității. Această manifestare dovedește, pe de o parte, nevoia de putere, ea simțind dorința să-și asume o poziție de autoritate și subjugând, tocmai prin libertatea oferită celor din jur, pe de altă parte, empatia extremă, venită drept răspuns la antimodelul oferit de tatăl ei, la ale cărui crime se considera complice.
Din acest motiv, ea alege să se încreadă în iubirea lui Tom, pe care o vedea posibilă numai în afara limitelor impuse de mediul ce-i includea, așa cum îi și spune de altfel: Trebuie sa ne întâlnim in libertate. Grace pare a se asemăna o clipă, mai mult sau mai puțin, cu profesorul din Cercul poeților dispăruți. Intrând în contact cu persoane pentru care stilul ei de „predare” este încă necunoscut, alege să-i ierte de fiecare dată când greșesc, deseori comportându-se aproape ca o mater dolores și distribuindu-și atenția în toate părțile, încercând să afle cât mai mult despre fiecare. Pentru Tom însă, deși este de acord în primă instanță cu Grace, așteptarea devine prea lungă, de aceea, aflat într-o situație din care nu mai vede vreo ieșire, începe să se îndoiască de propriile principii, iar Dacă îndoiala exista, putea să crească. Poate în așa măsură încât să-i strice misiunea morală. Treptat, toți cei din oraș încep să se revolte asupra codului moral impus de venirea femeii – și poate că acest cod este chiar greșeala ei, modul în care renunță treptat la puterea pe care o deține asupra comunității. La fel cum îi explică și tatăl în confruntarea finală, în loc să pună stăpânire pe oameni, i-a făcut să se dezlănțuie împotriva ei, fapt ce a condus ca ultimul resort în salvarea sănătății sale mintale să fie iertarea – pe care o vede, până în ultimul moment, drept o cale de eliberare spirituală de chinurile traiului ei în Dogville.
Câinii pot fi dresați să facă multe lucruri folositoare, dar nu și dacă îi iertăm, de fiecare dată când își ascultă instinctul.
Ca urmare a acestui ciclu vicios în care intră, încercând să-i scape pe ceilalți de propria imoralitate, dar fiind nevoită apoi să se salveze, violența și atitudinea din final capătă, în cazul ei, o valoare predominant instinctuală, iar desfășurarea sufletească, cu toate experiențele traumatice prin care trece și, mai apoi, cu actul final – decimarea populației vinovate – devine o consecință pe care și-o asumă chiar în clipa în care acceptă ajutorul venit de la comunitate.
Unele lucruri trebuie sa le faci tu însăți.
(*Ioana Fînaru, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filo, la Colegiul Național Iași.)
- AICI și AICI poți citi alte interpretări ale filmului Dogville, film discutat în cadrul opționalului „Cinematografia de artă și literatura” de la clasa a X-a, filologie, de la Colegiul Național Iași.
